Livin' la vida Deme

Am o problemă

2010-11-03T22:44:00.004+02:00

Dragi prieteni, am și eu una bucată problemă. Nu e foarte grav, dar deja mă sâcâie. Pe scurt: am câștigat hosting și domeniu la concursul organizat de wptuts.ro și pot să mă bucur de el, pentru simplul motiv că nu știu ce nume să îi pun. Care to help?

So, premiul e un domeniu .com, .net sau .info, și problema mea e că deme punct oricare dintre astea e luat. Ce alternative mai am?

- dementica pică din start. No comment.

- acum vreun an jumate, când mă bătea gândul pentru prima dată să trec pe domeniu, voiam demeblog.com . Dacă ești la curent cu viața mea cât de cât, poți să-ți dai seama ușor că varianta asta nu mai stă în picioare, din anumite motive

- ar mai fi varianta cu numele meu, dar camiurcan.com nu are rezonanță, sună plat și plictisitor. Ce să mai, numele meu nu mă ajută prea mult să fac personal branding...

- ce altceva ar putea fi? lavidademe.com nu e prea lung? Nu-i prea neserios?

Acum e rândul vostru. Sugestii?

Ultima zi...

2010-10-30T10:08:00.007+03:00

Cei care stați prin Timișoara, precum și cei care îmi citeați blogul prin iulie știți, în mare parte, că vara asta mi-am petrecut-o în mall, la magazinul Beauty 4 you, ca și consultant vânzări. Ei bine, e timpul să aflați că azi e ultima zi când mi-am învinețit unghiile pe-acolo :)

De luni, îmi schimb locul de muncă - doar locul fizic, nu și firma sau postul, pentru că mă voi muta la magazinul omonim din Bega. Motivele mele sunt bine întemeiate - programul part-time (deci mai ajung și la școală), distanța mai mică până acasă, fiecare duminică liberă (adică o să am și eu duminică) și o sâmbătă liberă din două, plus temperatura mult mai rezonabilă au fost argumente suficiente ca să mă determine să aștept cu nerăbdare transferul. Bine, există și câteva chestii care nu mă încântă în mod deosebit - automat scade salariul, clienții vor fi mai puțini și plictiseala mai mare, plus că o să îmi fie dor oarecum de oameni. Mă obișnuisem cu colegele mele cele nebune, cu tipa de la giftbox, cu tanti de la dulciuri, cu tanti aia drăguță care tot timpul îmi schimbă banii, cu tipii de la Auchan Securitate și de la SWAT, care ne făceau să ne treacă timpul mai repede.... mno, chestii de-astea.

Situația asta îmi aduce aminte de încheierea unei relații din proprie voință. Adică atunci când îți zici: gata, mi-a ajuns. E un nesimțit, nu stă pe acasă, nu mă apreciază, nu face aia și aia, se plânge tot timpul și mai și sforăie! Dar când mergi spre locul de întâlnire, unde urmează să "îi dai papucii", te gândești ce drăguț e când îți aduce flori, cum stă el cuminte când îl cari pe la cumpărături, cum cântă el romanțe la 2 noaptea sau te trezește cu cafeaua pe masă. Și-atunci încerci să îți aduci aminte toată povestea, ca să poți fi sigură că într-adevăr faci ceea ce trebuie, că life goes on și că totul va fi bine, pentru că a fost alegerea ta.

Na, în altă ordine de idei, în prima mea zi la mall (și prima zi de muncă din toată existența mea) a fost o inundație uriașă și s-a crăpat tavanul taman lângă magazinul meu. Acum sunt curioasă ce mă așteaptă (sau mai degrabă, ce O așteaptă) pe draga Bega - dacă vedeți la știri despre un meteorit picat fix la intrare, să știți că eu am fost :D

Deci Zeebo

2010-10-29T22:05:00.007+03:00

După vreo două zile de bucurie cu anticipație, vă anunțam ieri pe twitter că l-am primit pe Zeebo, fără să vă dau prea multe detalii. De fapt, nu am dat niciun detaliu, ca să fiu cinstită. Unii au presupus că ar fi ceva legat de zibo (de care am aflat ieri, după ce alesesem deja numele), alții s-au mulțumit doar să mă întrebe despre ce e vorba, acuzându-mă ușor că fac prea mult teasing. Neintenționat, serios, doar că nu am apucat să mai scriu ceva despre subiect până acum. Deci, ce sau cine e Zeebo?

E un laptop, dragii mei. De fapt nu e doar un laptop oarecare, e laptopul meu. My precious. My first. Da, ăla pe care o să îl țin minte toată viața :)) Ce pot să vă zic despre el? E un Asus frumos și deștept, cu o configurație care îmi satisface nevoile actuale și e pregătit și pentru cele viitoare. L-am luat de la PC Garage la recomandarea unui prieten, a sosit foarte repede și l-am dat pe mâna unui alt prieten, ca să îi pună un windows și să îl facă utilizabil, iar acum am reușit să ajung și eu să îl butonez. I just love it!

Cei care mă cunosc mai îndeaproape știu cât de mult mi-am dorit să am laptopul meu, ca să nu mai depind de soră-mea sau de colege de cameră random. Știu și cât de mult am suferit că nu am avut aproape deloc acces la internet în ultima lună, prin urmare am intrat de la lucru, în reprize scurte (se vede și pe blog, după cât de mult am scris lately). Așa că puteți să ghiciți destul de ușor cât de bucuroasă sunt acum, că îl țin în sfârșit în brațe :)

So, mystery solved. Mulțumirile de rigoare se duc în primul rând către cofinanțatori - ai mei părinți, care mi-au întregit economiile adunate de-a lungul verii și au făcut ca ziua mea să vină puțin mai repede anul acesta, dar și către omul care m-a ajutat să-mi aleg "copilul" și cel care l-a învățat să facă primii pași. Ce pot să vă spun vouă, așa, pe încheiere? Stay tuned, că o să trec mai des pe-aici...și între timp follow me on twitter :)

Lumea se schimbă

2010-10-24T14:42:00.005+03:00

Îmi place să vin acasă. Nu neapărat că mi-ar fi un dor nebun de părinţi, de patul de acasă, de apartamentul în care mă întorceam pâş-pâş după chefurile prelungite din liceu sau de mâncarea care se găteşte şi se aşează singură în farfurie. Nici de oraşul ăsta micuţ în care am trăit 18 ani, de liniştea de pe străzi şi de pustiul de pe bulevard nu mi-e dor. Dar totuşi îmi place să vin şi să fac de fiecare dată inventarul la tot ceea ce s-a schimbat între timp.

Ultima dată am fost acasă la început de septembrie, şi atunci nu am avut prea mult timp să mă plimb. Am ajuns de la gară cu maşina, am mers în oraş cu maşina, am mers înapoi la gară cu maşina. Iar în vacanţa de vară, am mai trecut prin Alba doar de 2 ori, în vizite de nici 48 de ore. Aşa că ieri, când am mers în oraş cu treabă şi am revăzut mare parte din locurile pe care atât de des le frecventam (parcă într-o altă viaţă), am avut ocazia să remarc transformările pe care le-au suferit.

Zona bulevardului s-a schimbat. Magazinele cu haine scumpe şi chestii preţioase fie şi-au redus spaţiul, fie s-au închis şi pe locul lor au răsărit magazine de second hand sau haine chinezeşti. Un lucru a rămas la fel: castanele prăjite vândute în capăt de bulevard. Chestiile alea delicioase de care mi-e atât de dor iarna - în Timişoara nu există aşa ceva de cumpărat. Găseşti doar castane crude la Auchan, şi eu nu sunt dispusă să-mi sacrific una din puţinele oale ca să le prăjesc după metoda lui Adi Hădean.

Prin zona gării, exista pe vremuri un supermarket Diskont, ce mai târziu a devenit Spar. Acum e o abureală de Mini-max discount sau ceva de genul, care zău că nu ştiu de ce s-a mai obosit să îşi deschidă afacere acolo. E clar că în zona aia nu merge nimic, şi oricum mai e şi un Penny market vizavi. Aşa că singura chestie de care sunt curioasă este în cât timp va intra în faliment :)

Transportul în comun s-a modernizat, pentru că Societatea de Transport Public a continuat cu schimbările în bine. Dacă acum aproape 2 ani se făceau staţii noi, cu automate de bilete şi afişaj electronic pentru autobuzele ce urmau să sosească, se cumpărau vehicule noi şi se impunea uniforma cu costum şi cravată pentru toţi şoferii, observ cu plăcere că ideile frumoase nu s-au oprit acolo. Acum, abonamentele nu se mai fac nici aici pe hârtie, ci au fost înlocuite cu carduri de mobilitate urbană , imprimate cu sigla primăriei, o imagine emblematică şi personalizate. Cam ca la Timişoara, doar că mai arătoase :D Orarele se respectă, curăţenia e lună şi bec, în fiecare autobuz ţi şe afişează staţia la care eşti şi cea care urmează... parcă nu eşti fi în România. Bonus: ieri, din difuzoare se auzea muzică clasică. Recunosc, am fost puţin şocată :)

Deci da, lumea se schimbă. Alba Iulia se schimbă. Uneori în rău, alteori în bine, dar important e că nu rămâne undeva îngheţată în timp. Drept e că lumea a sărăcit (drept dovadă, explozia de SH-uri) sau că mallul ăla e pe ducă, dar apreciez tare mult faptul că există şi proiecte noi, care chiar sunt puse în practică. Acum aştept cu nerăbdare ziua în care o să vin acasă şi o să văd începute lucrările alea grandioase din faţa Catedralei Reîntregirii, care îi va reda zonei aspectul din vremurile de demult. Doar eu sunt atât de entuziasmată de ideea de schimbare?

N de la Noroc

2010-10-23T23:23:00.005+03:00

Cei de la Cassa Loco cântau într-o vreme o piesă al cărui mesaj a fost aprobat cam de toţi oamenii care s-au simţit vreodată nedreptăţiţi şi, neavând pe cine da vina, şi-au blestemat soarta. Adevărul e că, uneori, e nevoie de ceva mai mult decât talentul şi efortul propriu ca să îţi reuşească o chestie, şi până acum n-am reuşit să găsesc un alt termen în afară de noroc pentru acel ceva care te poate ajuta sau sabota, de la caz la caz.

Cassa Loco - Cine Are Noroc Are

Din fericire pentru mine, "Ai avut noroc" e una din frazele pe care le aud frecvent. De mică am avut talent la lozuri în plic, diverse tombole şi alte chestii de genul ăsta, şi pe bune că am fost intens supravegheată în copilărie, ca să nu mănânc chestii nepotrivite. La şcoală, pot să spun pe cinstite că notele nu au fost niciodată pe măsura efortului depus. Rareori am studiat pentru vreun test sau vreo olimpiadă, şi totuşi am reuşit să scot întotdeauna rezultate foarte bune, uneori chiar excelente. În plus, la câteva materii din liceu am mers pe ideea "asului din mânecă" - să ne înţelegem, a toci terminaţii la latină sau 15 tipuri de roci la geografie nu a fost niciodată hobby-ul meu. Dar nu ştiu cum, de fiecare dată s-a întâmplat să ştiu sau să pot să mă inspir din foiţele pregătite cu grijă de acasă.

Poate că partea cu şcoala ţine de capacitatea de asimilare a infomaţiei sau de priceperea de a juca teatru (mă uitam încrezătoare fix în ochii profesorului, iar după 30 de secunde copiam cu spor), dar treaba cu tragerile la sorţi nu prea am pe seama cărei abilităţi deosebite să o pun. Şi atunci da, trebuie să admit că există undeva un oarecare noroc, o chestie care influenţează unele părţi din viaţa omului.

Partea interesantă e că nu ştii niciodată cât va mai dura binele. Poate azi mă simt norocoasă şi-mi iau bilet la loto - s-ar putea să câştig, aşa cum m-am obişnuit, la fel cum s-ar putea ca tot restul vieţii să stau şi să aştept să pice combinaţia mea de numere. Poate mâine mă încred în norocul meu la subiectele de examen şi mă trezesc în braţe cu o dragă de restanţă. Poate poimâine uit ce mult înseamnă o persoană pentru mine şi ea dispare, devastându-mă. Poate toate potrivirile astea, toate chestiile pe care le-am obţinut uşor în viaţă (familie, note, job) mi-au epuizat resursa de noroc, şi eu va trebui să mă lupt de-acum cu o soartă potrivnică.

Ce rămâne de făcut? Să sper. Să mă trezesc şi să fiu încrezătoare în ceea ce va urma. Chiar dacă lucrul ăla bun pe care îl aşteptam poate că întârzie să apară, chiar dacă mi se pare că lumea asta nu mai are chef să mă vadă fericită. Pentru că undeva, în adâncul meu, ştiu că totul va fi bine până la urmă. Întotdeauna a fost aşa :)

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

Pot să mă plâng?

2010-10-10T12:11:00.007+03:00

Azi e dumincă. O vreme superbă afară, de parcă ar fi un început însorit de martie, cu frunze aurii pe post de ghiocei. O zi în care soarele curge lin printre copaci și luminează aleile pe care-mi port pașii spre incubatorul unde-mi voi topi, în ziua în care trebuia să fiu liberă, 10 ore din viață.

Aseară era planificată o ieșire la karaoke, să mă relaxez și eu și să mă simt bine, nu să spăl haine la 10 seara în sfântă zi de sâmbătă, când lumea pleacă în oraș, și să mă pun la somn, ca un copil cuminte, puțin după ora 12.

Azi trebuia să stau acasă. Să dorm și să mă odihnesc, căci mâine începe o nouă săptămână de muncă și școală. Iar pe 3 după-masa să mă scutur de lene și căldura patului încă nefăcut și să mă îndrept agale spre Funky, să particip și eu, după luni de nesincronizare a programului, la o nouă ediție de Schimb de cărți. Mi-aș fi dus, în sfârșit, cărțile pe care nici nu le mai știu povesti, de cât timp a trecut de la lecturare, ca să le returnez proprietarilor.

Apoi voiam să ies la un suc și-o poveste, să discut vara ce-a trecut cu oamenii care n-au rămas 3 luni în Timișoara. M-aș fi plimbat aiurea și m-aș fi bucurat de minunata duminică ce se întrezărește.

Dar nu. Azi muncesc, din nou, și e al treilea weekend din patru când stau aici 30 de ore, asta ca să nu mai zic de turele un pic mai mult decât duble pe care le-am stat pe aici. Stăteam și mă gândeam ieri că, în ultima lună, am avut fix o zi liberă. Una, în loc de patru. Și mai rău e că n-am pe cine să mă oftic și să dau vina... căci și dacă mi-aș vărsa amarul pe cineva, cred că l-aș face ferfeniță. E doar ghinionul meu, și deja începe să mă obosească.

Așa că azi e prima zi când am venit la lucru cu lehamite. Dar m-am plâns destul și nu-mi stă în fire. Mă duc să îmi pun zâmbetul larg pe față, să mă înarmez cu răbdare și să vând ceva, dacă tot trebuie să rămân aici. Pe principiul "dacă-i musai, cu plăcere"...

Dacă bloggerii ar fi vedete...

2010-10-04T19:59:00.005+03:00

Stăteam așa în plictiseala mea și mă gândeam într-o doară: oare cum ar fi ca bloggerii să fie vedete? Vedete nu în "oflain" (căci pe unii asta îi duce cu gândul la un status de messenger, iar pe alții nu-i duce... deloc), ci în viața reală, trăită printre oamenii de rând. Adică să meargă pe stradă și să fie recunoscuți și de cei care n-au prea multă treabă cu internetul.

Oare cum ar fi, ca blogger, să intri într-un magazin și să vezi că vânzătoarea ce se plictisește în timpul programului tocmai îți citește ultimul articol? Oare cum ar fi să te recunoască cineva cât timp stai la coadă să cumperi o pâine (știu, asta se chiar întâmplă din când în când) și cineva să îți ceară un autograf sau să-și facă o poză cu tine? Oare cum ar fi să primești o masă gratuită sau un vin din partea casei, doar pentru că ești o celebritate? Oare cum ar fi ca ziarul CanCan să anunțe că tocmai te-ai logodit sau că ți-ai botezat copilul? Să fii dat drept exemplu (pozitiv sau negativ), de către o mamă, puștiului ei? Să te fileze Cârcotașii sau să te parodieze Divertisul? Să fii invitat la știri să-ți dai cu părerea despre un subiect sau altul? Să-ți faci vilă din veniturile aduse de blogul/blogurile tale?

Eu cred că ar fi tare, însă doar până la un punct. Punct în care te-ai sătura să fii centrul atenției (deși, teoretic, toți ne dorim asta pentru noi, odată ajunși acolo nu mai știm cum să scăpăm) și bârfa tuturor, te-ai sătura de interviuri, talk-showuri, agitație, ținute vestimentare sub lupă, tot mai multe critici și tot mai puține aprecieri. Și-atunci ți-ai închide blogul și te-ai muta pe-un creier de munte sau pe-o plajă pustie, ca să fii singur, liniștit, trăindu-ți viața exact așa cum crezi de cuviință. Și, după un timp, probabil că ai lua-o de la început...

Cu întârziere

2010-10-03T22:46:00.006+03:00

Ştiu că blogul ar trebui să fie o chestie cu update-uri cât mai dese şi evenimentele ar trebui relatate înainte sau la scurt timp după ce au avut loc, dar eu sunt mai specială (doar specială, nu cu nevoi speciale, mulţumesc). Din motive ce ţin prea puţin de mine, abia astăzi apuc să vă spun câteva vorbe despre Social Media Summit-ul la care am participat în 29 septembrie - nu detalii din prezentări, că alea sigur le-aţi citit prin alte părţi, ci impresiile generale şi pur personale pe care mi le-am format cu această ocazie.

În primul rând, trebuie să spun că programul a fost respectat doar parţial, atât în ceea ce priveşte orele prezentărilor, cât şi subiectele ce au fost dezbătute. Aşa că acum nu mai sunt prea sigură cine ce-a discutat - în fine, cred că importante sunt ideile pe care le-am reţinut, nu cine şi sub ce formă le-a emis. În rest, pot doar să vă spun aşa:

- că prezentarea lui Alen Todorov de la Status Pimp a fost una foarte friendly şi degajată şi tocmai de-asa mi-a plăcut;
- că ador accentul lui Grant Mckenzie, tipul de la Ursus, plus că a fost amuzant şi deschis, prin urmare s-a făcut simpatic tuturor;
- că nici până acum nu am înţeles care era sensul pozelor cu animăluţe în prezentarea de la Avon. Plus că o să ţin minte pe veci gafa de exprimare a uneia dintre speakeriţe, de unde reieşea că reprezentanţii lor nu sunt oameni normali;
- că din prezentarea lui Boros Botond de la Carnation n-am reţinut nimic, pentru că mi s-a părut extrem de plictisitor ce avea el de zis;
- că am avut ocazia (nu pot să spun plăcerea) să îl văd live pe Zoso, care nu ne-a spus despre modul în care poţi să implici un influencer în campania ta (cum ar fi trebuit), ci ne-a arătat de ce este el un influencer. Anyway, impresia mea vizavi de el nu merită consemnată, că n-am chef să fiu luată de hater sau mai ştiu eu ce;
- că la prezentarea lui Chinezu am râs mult, omul are darul de a te face atent şi de a spune lucruri trăznite. Ce să mai, până una alta îi dau follow pe twitter :)
- că Manafu este acelaşi profesionist pe care l-am cunoscut la webstock şi pe care este o plăcere să-l asculţi;
- că mă bucur sincer pentru locul pe care Makavelis îl ocupă în topul influenţatorilor - chiar îl merită :)

Long story short, a fost altfel decât mă aşteptam. Nici mai rău, nici mai bine, doar altfel într-un fel pe care mi-ar lua prea mult timp să-l explic. Până una alta, consider că a meritat să fiu acolo... şi în Funky şi Irish, la berea de după :)

Povestea continuă

2010-09-23T23:25:00.007+03:00

A fost odată ca niciodată, pe meleaguri iutubiene, o melodie-bombă numai bună de parodiat. Dan Bălan o cânta, iar 4 tineri timișoreni au fost cei care au avut grijă să ne amuze prin reeditarea videoclipului. Mai țineți minte? Ei bine, povestea nu s-a oprit aici.

Timpul a trecut, o altă parodie a murit în fașă din cauza lipsei "actorilor", iar pentru începutul anului universitar, băieții ne-au pregătit un material cu mesaj pe înțelesul studenților. Cu alte cuvinte, lovește exact unde doare mai tare, doar sărăcia e prietenă bună cu tinerețea, însă au inspirația să ne ofere și soluția. Ia dați voi un click mai la vale și aflați secretul care stă în spatele averii:

Și-acum, cine-s P&P Productions ăștia, să ne spună nouă ce să facem? Nimeni alții decât Pop și cu Pricop, sau Andrei și Laurențiu pentru colegii de facultate. Pot să vă mai spun că sunt studenți în anul II la secția de Publicitate din cadrul UVT, niște oameni faini și puși pe glume tot timpul.

Cum le-a venit ideea? Andrei mă lămurește: Ei au trecut prin asta și sunt convinși că nu sunt singurii tineri din lume în situație. Interesant e că această "chemare la oaste" e lansată la doar câteva zile după ce inițiatorilor le-a expirat programul de muncă - să înțeleg că deja le e dor să se întoarcă? :)

Ce-au mai făcut? Parodia sus menționată nu a fost prima joacă de-a regizorii, ci a fost precedată de o reclamă Redd's (proiect pentru facultate). Dar asta nu înseamnă că, în vremuri nu foarte îndepărtate, ei ar fi refuzat cumva ocazia de a deveni, printre altele, Barbie girls într-un dans de câteva minute (vezi pe la minutul 2). Eu am râs și sincer, îi apreciez pentru că sunt oameni ce încearcă să pună un zâmbet pe față într-o lume tot mai mohorâtă, iar dacă asta înseamnă să se scălâmbăie pe o scenă, so be it :))

What next? Să nu credeți cumva că cei doi abandonează nava și ne lasă singuri și triști taman acum, când ne întoarcem la cursuri și seminarii visând la vacanța ce-a trecut și la cea care va veni. Nici vorbă! Surse sigure mi-au dezvăluit că lucrările pentru un nou material sunt în toi, urmând ca acesta să vadă lumina internetului în cel mai scurt timp posibil. Așa că țineți aproape, voi reveni cu un update :)

UPDATE: A apărut şi reclama pentru lamele Cratos, realizată în stilul lor propriu şi caracteristic. Daţi şi voi un ochi pe-aici şi vedeţi ce şi cum.

O excursie la București

2010-09-18T15:28:00.010+03:00

Pentru prima dată singură (până acum eram fie cu un grup, fie cu tata, deci habar n-am pe unde am circulat), am avut marți o nouă întâlnire cu Bucureștiul, după vreo 5 sau 6 ani departe de el. Recunosc că aveam ceva emoții legate de această experiență, mai ales că orientarea în spațiu nu a părut a fi niciodată unul din punctele mele forte. Mă așteptam să nu-mi placă, mă așteptam la oameni răi, mă așteptam să mă pierd, mă așteptam să-mi fie mai greu... ei bine, trebuie să recunosc că m-am înșelat.

Part I: Drumul
Am ajuns acolo cu trenul, cu o întârziere de aproape 2 ore şi jumătate, din cauză că s-a defectat locomotiva (care erau şansele?) la scurt timp de la plecare şi a trebuit să aşteptăm să ne aducă o alta în schimb. Nu am prea reuşit să dorm, aşa că timpul s-a scurs foarte încet, în ciuda companiei destul de vorbăreţe. La întoarcere a fost mai bine, pentru că am dormit ca o pruncă.

Part II: Oraşul
Prima impresie plăcută a fost la metrou, unde am primit de la un tip un abonament de metrou care mai putea fi folosit doar în ziua respectivă - l-am acceptat abia după ce l-am cadorisit pe respectivul cu privirile neîncrezătoare de rigoare :D. Cam pe fugă, am ajuns pe lângă Piaţa Muncii, la prietenul care m-a găzduit, am făcut un duş şi mi-am pregătit traseul de urmat ca să ajung la hotelul Radisson Blu (mulţumim Google maps), unde ştiam că trebuie să fiu la ora 18.00, pentru a ajuta la pregătirile pentru Webstock-ul de a doua zi. Abia la faţa locului am aflat că se schimbase ora (a fost comunicată prin e-mail, pe care eu n-am avut cum să îl citesc), aşa că mi-a rămas o oră să mă plimb puţin prin zonă.

Din nou la hotel, ne ocupăm de pachetele cu materiale pentru participanţi, îi cunosc pe organizatori şi pe ceilalţi voluntari (mai puţin 3 dintre ei, care au ajuns a doua zi), suntem eficienţi şi terminăm treaba repede, apoi ne îndreptăm fiecare spre metrourile şi casele noastre.

Part III: Webstock
În primul rând, trebuie să menţionez că locaţia a fost de-a dreptul superbă. Mi-aş dori ca tariful pe noapte să nu fie echivalentul salariului meu pe o lună şi jumătate, poate aşa aş reuşi să mă cazez şi eu pe-acolo şi să-mi pierd vremea la piscină vreo câteva zile.

Ca voluntari, a trebuit să fim la hotel cu o oră mai repede decât participanţii, ca să punem ziua la cale şi să ne împărţim programul. Prima parte a zilei mi-am petrecut-o la punctul de înregistrare, înmânând pachetele participanţilor, în pauză ne-am ocupat cu reoganizarea sălilor, iar după ora 14, când s-au desfăşurat 3 conferinţe în paralel, mi-am ales secţiunea de Communication, considerând-o cea mai relevantă pentru mine.

Evenimentul s-a încheiat prin Webstock Awards, o oră în care m-am pus la curent cu cele mai reuşite chestii care s-au făcut recent în domeniul social media şi în care m-am amuzat la unele faze spontane, dar colorate. Toată afacerea s-a terminat pe la ora 20.00, am mai rămas să adunăm ce mai rămăsese, apoi am trecut prin Van Gogh, să închinăm o bere pentru ziua ce sta să se încheie. Din păcate, nu am putut rămâne prea mult, dat fiind că la ora 22.45 aveam tren spre casă (ce-aş mai fi rămas până a doua zi, dacă nu trebuia să mă prezint vineri la ora 10 la muncă...).

Part IV: Oamenii
Mi-a făcut plăcere să cunosc echipa evensys - Manafu, Sabina, Maria, Gabriela şi simpaticul Marian, precum şi voluntarii: Alexandra, Andra, Dan (cel care se pricepe tare bine la clape), Ionuţ, Oana, Ovidiu, Răzvan şi Ştefan. Şi mă bucur că, după lupte seculare (care de fapt au fost nesfârşite conversaţii telefonice), am reuşit să îl cunosc în persoană pe domnul Gabriel, cel fără de care eu nu v-aş povesti toate astea acum. În rest, feţe vechi, feţe cunoscute doar din poze, dar şi feţe necunoscute, pe care nici până acum nu am reuşit să le asociez vreunui nume.

Part V: Concluzii
Per total, a fost o experinţă reuşită. Chiar nu-mi pare rău că m-am complicat cu jobul, am renunţat la vreo 2 nopţi de somn şi am consumat nişte resurse financiare ca să fiu acolo. Oraşul m-a surprins plăcut (cred că vreau să mă mut în capitală, dar despre asta într-un articol viitor) şi parcă-mi venea să plâng în clipa în care m-am urcat în tren, începând călătoria spre realitate. Munca de voluntar n-a fost aşa de grea pe cât ni se spusese, a fost chiar fun, poate şi pentru că oamenii au fost de nota 15.

So, mi-a plăcut? Da! Mai merg? Totally!

Rămâi.

2010-09-06T23:05:00.007+03:00

Hei, tu. Da, tu. Tu, cel care poți să mă cumperi cu-o cafea și să mă vinzi c-o pernă din pene împrăștiate în brațe. Tu, cel care nu știi acum încontro s-o apuci. Același tu, dintotdeauna și nicicând.

Caută-mă. Știu că mă ascund cu iscusință, dar ai încredere că mă vei găsi. Dincolo de mistere și întrebări fără răspuns stau eu, și te aștept cu răbdare să treci prin labirint. Ține-mă de mână. Ascunde-mi palma într-a ta și protejeaz-o de frig, ea nu are destulă putere ca să se descurce singură. Are nevoie de tine.

Apoi ia-mă în brațe. Și ține-mă acolo, pentru un moment nesimțit de lung. Să simt că nu sunt singură pe lume, așa, turtită la pieptul tău frumos. Să-ți simt căldura, mirosul, pielea, omul din tine. Sărută-mă. Ca un copil ce se joacă în plastilină, modelează-mi acum un zâmbet. Buzele mele sunt plastilina ta, fă-le o vrajă ca să nu mai știe supărarea niciodată. Ești stăpânul lor...

Iubește-mă. Nu brutal, nu fără măsură, c-ai să mă sperii și-am să îți mai construiesc un labirint, iar de data asta va fi mai dificil. Iubește-mă sincer; eu voi simți și aproape inconștient voi scoate la lumină, la rându-mi, ce-i mai bun în mine. Oferă-mi siguranță. Și-acum rămâi. Nu te evapora la miezul nopții ca o Cenușăreasă, pentru că știu că, în cazul tău, un pantof nu va fi de ajuns ca să te regăsesc. Rămâi, ca să vindeci ce-i de vindecat. Rămâi, pentru ca nopțile să-mi răsufli ușor peste ceafă, iar diminețile să-mi zâmbești printre aburii cafelei. Rămâi, de dragul plimbărilor fără țintă în care tăcerea vorbește pentru noi. Rămâi, ca să mă ajuți să trec toamna...

P.S. Precum e vremea și dispoziția, așa-mi e și scrisul. O să vă anunț când se întoarce Deme pe-aici, până una alta vă salută Cami, adevăratul suflet al blogului de față.

M de la Măritiș

2010-08-31T18:11:00.002+03:00

Apăruse la un moment dat o glumă cum că, din cauza crizei, femeile vor fi nevoite să mărite... din dragoste! Presupunând că ajungi la o vârstă și totuși nu ai reușit să găsești vreun crai care să-ți fure inima, iar interesul nu trebuie să fie legat neapărat de bani, iată câteva motive pur practice care ar putea să te ajute să faci mai ușor marele pas (și să răspunzi cu Da eventualei întrebări).

1. Clișeica problemă cu schimbatul becului. Deși suntem perfect capabile să facem asta și singure, de ce ți-ai risca integritatea corporală cocoțându-te, când the man of the house oricum consideră că asta face parte din fișa postului și, de cele mai multe ori, rezolvă problema din proprie inițiativă, poate chiar înainte să observi?

2. Pentru că ai voie să țipi. Ai avut o zi proastă, ești și obosită, așa că ajungi acasă cu un car de nervi. Ar fi cam dezolant să găsești doar niște camere goale, pereții nu sunt deloc amuzanți când începi să urli la ei, așa că ar prinde bine să fie acolo un bărbat (musai legat prin "contract", altfel riști să o ia la fugă - apropo, oare de ce nu spune la cununie "la bine și la rău, chiar și când nevastă-mea țipă"? eu cred că mulți s-ar mai gândi oleacă), să suporte furtuna și te calmeze în stilu-i caracteristic.

3. Pentru că bagajele nu se cară singure. Da, la valizele alea multe și nu chiar așa de mărunte în care îți îndeși jumătate din lucrurile din casă atunci când pleci în vacanță pe 3 zile mă refer. Teoretic, alea le-ar putea căra și iubitul fără fier pe deget...dacă nu îi e lene. Ei, dar dacă a semnat la primărie, știe că refuzul de a te ajuta, chiar și formulat în glumă, îl va obliga să treacă din nou prin punctul nr. 2...nu cred că există o motivație mai zdravănă pentru un bărbat :))

4. Cineva trebuie să meargă și în pivniță. Nu știu unde ai crescut tu, dar în mintea mea, pivnița egal locul ăla slab luminat de la subsolul blocului, plin de țevi de căldură ruginite, șoboricozauri, mucegai, cu uși care se deschid după ce le faci 3 slujbe. Clar, nu-i un loc pentru finuța de tine!

5. Tată recunoscut pentru copii. Știu, poate să-și treacă odraslele în acte și fără să fie căsătorit cu tine, dar gândește-te cât de convenabil e să faci jumi-juma cu nopțile nedormite atunci când bebelul are colici sau cu lăsatul la grădiniță/școală/stuff like that. Și El nu prea poate obiecta, că-și aude după chestii de genul "tu niciodată nu te gândești la casă și la copilul ăsta. Știi, e și-al tău!".

6. Îți oferă protecție. Dacă suspectezi vreun intrus în casă, îl trimiți pe el singur în întuneric să vadă care e treaba. Dacă se codește, poți oricând să-i trântești un "fii bărbat!" sau un "auzi, nu vreau ca tatăl copiilor mei să fie un laș, mai bine o lăsăm baltă" (asta iar e motivație puternică; bărbații nu se-nsoară ei cu una, cu două, dar și când o fac, vor musai pinguini) și el se va duce, fricos ca un Scooby Doo, să îți facă hatârul.

7. Nu în ultimul rând, pentru că e ieftin. Adică da, ai putea angaja electrician, psiholog, hamal, om de mers în pivniță, bonă, șofer, bodyguard... dar ar fi cam scump. Pe când soțul are nevoie doar de mâncare (care există deja în casă, că nici tu nu trăiești cu aer), un televizor cu o canapea în față (le țineai oricum pentru telenovele), ascultare (aici e simplu, decuplezi când o dă în chestii tehnice) și sex (iar aici e și mai simplu). Păi zi și tu că nu-i o afacere bună!

P.S. Dacă ești mascul și acum te simți ofensat pentru răceala cu care ți-am descris rolul în casă, relax. Adu-ți aminte ultima dată când ai fost misogin și ai spus că femeia e o mașină de făcut copii, cu aptitudini de bucătăreasă, menajeră, bonă...iar eu am râs, remember? Ia exemplu :)

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

Cică vine toamna

2010-08-26T13:55:00.005+03:00

Citeam pe blogul Cristinei un articol, weekend-ul trecut, în care ne spunea despre frunze galbene și amintiri și gânduri frumoase ce o leagă de acest anotimp, și-am râs puțin gândindu-mă cât de rară o fi fost frunza aia căzută și cât de ușor îi apucă nostalgiile pe oameni. Însă la doar câteva ore distanță, încă vreo doi mai făceau pe twitter o aluzie cu privire la finalul verii. No Doamne, dar ce-i apucă pe toți? Doar mai este atâta vreme... Și în clipa aia mintea mea s-a oprit.

Mi-am dat brusc seama pe ce lume sunt. Interesant este că în fiecare zi sunt nevoită să scriu data pe câte-o chestie la lucru, și totuși niciodată nu o conștientizez, sunt doar 8 cifre aleatorii despărțite, la intervale bine stabilite de alții, prin câte-un punctuleț. Nu știu cum trece timpul, la fel cum nu știu niciodată în ce zi a săptămânii suntem. Voi abia așteptați să vină weekendul, eu abia aștept intervalul luni-joi, când am cel mai mult timp liber.

Și uite-așa s-au scurs zi după zi, săptămână după săptămână, și am ajuns pe final de august. Iar eu n-am văzut marea. N-am stat acasă nici 24 de ore. N-am fost de față la prepararea dulcețurilor și la așezarea murăturilor. N-am gustat căpșunile, zmeura și coacăzele roșii din grădina bunicii. De fapt, nici măcar căpșuni importate n-am mâncat. Am tot zis că-mi cumpăr a doua zi, dar am tot amânat, ba că erau smotocite, ba că nu-și meritau banii, gândindu-mă că oricum mai este vreme. Se pare că n-a mai fost. Și nu-mi vine să cred că peste câteva zile va fi deja septembrie, iar noi vom intra oficial în toamnă.

Aș vrea să cred că doar mi se pare, că asta e doar o umbră din realitate; dar nu-i. Dovadă stau pozele bronzate ce au invadat profilele de facebook, valul de oameni care deplâng încheierea concediului, diminețile și nopțile în care începe să se simtă răcoarea. A, și starea mea de apatie, care ține câte-o săptămână și nici eu nu știu ce m-apucă - cum pot eu, cea plină de energie și veselie, să fiu atât de pasivă? Să evit prezența oamenilor? Mai rar așa ceva.

Na, cert e că până la urmă m-am trezit și am făcut pace cu calendarul. M-am resemnat cu ideea că încă n-am bani pentru vara eternă din Tahiti, deci pentru moment sunt blocată într-o țară în care doar jumătate din anotimpuri îmi sunt pe plac. Cât despre melancolie și apatie, azi nu. Chiar nu. Azi îmi pun fusta, topul fără mâneci și ochelarii de soare și o iau la plimbare fără țintă, să mă bucur de căldură, căci vara e în sufletul meu...

Inception

2010-08-22T11:48:00.006+03:00

După ce atâția oameni l-au văzut și lăudat, după ce l-am descărcat de pe net și am încercat să-l vizionez, descurajată fiind de prea numeroasele întreruperi și de calitatea nesatisfăcătoare, m-am înființat la cinema și am văzut și eu minunăția de film numită Inception. Nu vă povestesc acțiunea, nu bag spoilere (oricum, cred că toată lumea l-a văzut deja și prea mai e nimic de spoil-uit), vă zic doar 3 chestii de bun-simț cu care am rămas eu în urma vizionării.

1. Cel mai rezistent parazit e ideea. O dată ce încolțește, face mulți pui și se agață cu toată puterea de mintea ta. Dacă e o idee genială, nu-i bai, zic eu. Însă când e una bolnavă, te distruge nu doar pe tine, ci și pe cei din jurul tău. True story.

2. Un vis de 2 ore se întâmplă, de fapt, cam în 5 minute. Așa s-ar explica faptul că eu visez foarte multe chestii diferite și complicate în doar câteva ore de somn. Cât despre vis în vis în alt vis, eu nu știu ce li se părea așa interesant - I get it all the time.

3. Morala poveștii: O femeie chiar știe cum să îți f*tă viața. Te seduce, te face să te o iubești, apoi când o ia razna te determină să procedezi asemenea. În plus, te bântuie, te chinuie, te face să te simți vinovat. Pentru că poate.

L.E. A, da, uitasem să spun că mi-a plăcut la nebunie filmul, chit că asta nu e prea evident din ceea ce am scris mai sus :)

Timişoara, oraş de dor :)

2010-08-09T16:45:00.007+03:00

Pe motiv de oboseală, plus muncă toată ziua de ieri, plus stări de rău, plus muncă încă jumătate de zi, abia acum ajung să notez câteva impresii despre marele eveniment de sâmbătă - plimbarea prin #timişoaranoastră. Recunosc, am aşteptat cu nerăbdare ziua asta încă de la primul mail al Cristinei, în care ne anunţa ce se va întâmpla, iar felul în care s-a desfăşurat s-a ridicat peste nivelul aşteptărilor.

Ca să fiu sinceră, am avut ceva emoţii legate de ghid, sperând să nu fie genul care să ne turuie şi să ne plictisească cu amănunte deloc interesante pentru nişte oameni ce stau, totuşi, în soare. Din fericire, cel care ne-a îndrumat în această plimbare a fost Dan Cărămidariu, om pe care mi-ar plăcea să îl compar cu o enciclopedie pentru copii, într-un sens cât se poate de pozitiv. Cum vine asta? E simplu: cunoaşte o grămadă de chestii, pe care ni le transmite simplificat, ca pe o poveste frumoasă, în cuvintele noastre şi fără detalii inutile. Bun, ghidul perfect, ne-am lămurit.

Plimbarea v-o povestesc în linii foarte mari (că linii multe şi mărunte s-au cam scris pe toate blogurile până acum* şi nu vreau să reiau povestea, că oricum aţi sări peste paragraf). Am plecat de la Catedrala Mitropolitană Ortodoxă, de unde, după o scurtă introducere, am luat-o prin Piaţa Victoriei spre Castelul Huniade, ce adăposteşte Muzeul Banatului (aici, dezvăluiri şocante - de fapt, nu e deloc cea mai veche clădire din oraş, cum se laudă ăştia). Next stop - Opera, cu a ei faţadă originală ascunsă sub blocul de marmură de acum. Apoi, în drum spre Muzeul de artă (unde am avut parte de o prezentare cam pe fugă), am admirat Sinagoga din Cetate (una dintre primele clădiri pe care le-am remarcat când mi-am vizitat întâia dată sora, studentă la Timişoara).

În Unirii, pe băncuţele din faţa Domului, am luat prânzul delicios oferit de cei de la KFC (atât de bun, că porumbeii au început să ne asalteze), ca să avem energie pentru restul excursiei. Alte poveşti şi istorii am aflat în piaţa Traian, loc în care a ieşit la iveală surpriza organizatorilor: un tramvai de epocă românesc, fabricat chiar în Timişoara (şi care i-a bătut străzile şi liniile până au venit tramvaiele cadou de la nemţi, care circulă în prezent), ce ne-a purtat spre Piaţa Bălcescu. Obosiţi, ne-am tras sufletul la o limonadă şi-o poveste într-un loc lejer şi fain, pe numele lui adevărat Scârţ.

Am mai bifat pe hartă Piaţa Plevnei, unde am depănat poveşti cu Sissi a Austriei, am văzut şi locul din care a pornit Revoluţia, urmând să ne plimbăm puţin pe B-dul. Bega şi să facem poze înainte de a încheia toată afacerea cu o nefiltrată (fie, mai multe) în Porto Arte.

Ar trebui să vă zic şi despre oameni. Prietenilor timişoreni li s-au alăturat cei veniţi din Alba, Bucureşti, Cluj şi Oradea - pe unii îi ştiam deja, pe alţii de-abia aşteptam să-i cunosc - iar pomelnicul îl găsiţi la Tomata cea conştiincioasă, care tot timpul găseşte răbdarea de a pune link la fiecare. Eu pot doar să spun că ei au făcut ziua mult mai frumoasă prin prezenţa, cheful lor de viaţă şi pofta lor de nefiltrată :))

Cu ce-am rămas? Mi-am cunoscut oraşul adoptiv. Am aflat că "fraier" e termen ce vine din Oltenia (se trage din "frei Herr") şi că Timişoreana era pe vremuri metoda ideală de a filtra apa, care nu putea fi consumată aşa cum era. Am constatat că nu ai cum să te simţi obosit atunci când eşti înconjurat de prieteni, chiar dacă n-ai dormit decât trei ore noaptea şi nici n-ai apucat să te apropii de cafea. Am remarcat că în Timişoara e plin de palate vechi - sunt peste tot, dar până acum nu le remarcasem. Am simţit că sunt în excursie pe teren străin şi am încercat să reţin fiecare cuvinţel despre minunea de oraş în care îmi duc viaţa de un an de zile. Şi nu în ultimul rând, am luat parte la un eveniment organizat impecabil.

Mulţumirile pentru o zi perfectă (da, a fost o zi de vară până-n seară, că doar nu era să ne punem la somn odată cu găinile) se îndreaptă atât spre organizatori - Nebu, Cristina şi Dani, cât şi spre BlogDeTurism (de unde a pornit toată ideea) şi parteneri - Hotel Timişoara, Blue Air, Porsche Timişoara, KFC, trabucuri.com şi Startupdays.

*Articole cuprinzătoare şi descriptive poţi să vezi la Richie, Adelina, Phoenix, ... şi-or mai fi :D

România va fi eco

2010-08-05T21:33:00.006+03:00

Nu, toate campaniile "verzi" nu o să îşi facă brusc treaba şi nu ne vor scutura pe noi, ca popor, din ignoranţă. Nu o să sortăm gunoiul prea curând, nici nu cred că vom renunţa aşa uşor la pungile de plastic, plus că toată lumea ştie cât de bine se asortează mucurile de ţigară cu modelul biscuiţilor de pe trotuar. Totuşi, guvernul cel de toate zilele ne ajută să facem un pas spre civilizaţie cu un nou val de scumpiri. Ce are primăria cu prefectura? Păi, e cât se poate de logic.

Ca să dea bine la FMI, guvernul le dă voie mai multor companii de stat (care înregistrau pierderi serioase) să mărească preţurile - Termoelectrica, CFR, Metrorex sunt doar câteva dintre ele, alea care ne dor mai tare. Şi uite-aşa ajungem la modul în care vom deveni noi eco: păi dacă preţul curentului creşte (IAR!), vom învăţa să stingem becul. Nu doar de Earth Hour, ci chiar şi atunci când nu ne filmează şi pozează nimeni - la noi acasă, unde de obicei suntem nişte bezmetici risipitori.

Next, CFR şi Metrorex. Dacă până acum bucureştenii făceau economie la benzină şi circulau cu metroul, sunt curioasă câţi îşi vor scoate din debara, cât de curând, bicicletele prăfuite, le vor lustrui şi repune în funcţiune. Nu ştiu de ce am senzaţia că scumpirile astea vor fi semnificative, având în vedere de câtă vreme le aşteaptă. Cât despre CFR, ei săracii şi-aşa îşi cam pierduseră din clienţi şi umblau garniturile astea faine pe jumătate goale - ei, acu'-i acu'. Eu o să merg mai rar acasă, românul de rând îşi va vizita mai puţin neamurile din capătul celălalt al ţării... pe termen lung, asta ar putea duce la desfiinţarea unor linii. Prin urmare, se va economisi curent la nivel naţional.

Aşa că vedeţi că nu-i dracul aşa de negru? E drept că în prima fază vom cheltui mai mult, asta până ne acomodăm. Apoi vom învăţa să mergem mai mult cu bicicleta (numai bine, tăiem şi abonamentul la sală, că e criză), să ne placă iar pe întuneric (hmm, cum sună "cină la lumina lumânării", romanticilor?)... A, şi dacă tot devenim aşa eco din proprie iniţiativă (sau mă rog, cu factura la ochi), poate nu se vor mai băga atâţia bani în campanii pro-natura şi punem naibii de nişte drumuri mai de Doamne-ajută...

Vaca - simbolul feminităţii?

2010-08-03T20:58:00.008+03:00

Dacă mă întrebi pe mine, nu e aşa. Însă cei care fac parfumurile Diesel par să considere minunata văcuţă un model numai bun de pus pe ambalajul apei de toaletă Plus Plus Feminine. Vă pun şi poză, să nu ziceţi că bat câmpii.

Acuma, nu vreau să fiu rea şi să îi cataloghez din start drept misogini... să zicem că e posibil să-şi fi dorit să fie originali şi să iasă din simbolurile clasic feminine, gen flori sau puf sau decoraţii sclipicioase...dar măi, chiar vaca să o aleagă? :)) Sau oare parfumul are ca public ţintă persoanele cu self-esteem scăzut, care se consideră asemeni blândului mamifer? În cazul ăsta, eu zic că ar trebui să se mai gândească. Nu de alta, dar persoanele din acea categorie nu fac, de obicei, achiziţii atât de costisitoare, chiar dacă aroma e destul de plăcută.

În fine, nu ştiu ce i-a determinat să creeze ambalajul cel minunat, dar ştiu că, până una alta, eu aleg să nu le cumpăr produsul. Pentru că pot. Sau pentru că pitong :)

P.S. Mi-a venit acum în cap... oare cum le sună sloganul? Diesel - pentru vaca modernă din tine? :))

Iubire adevărată

2010-07-30T00:52:00.010+03:00

Hm, nici.... Nici nu ştiu cum să încep, nu vreau să stric povestea şi parcă niciun fel de introducere n-ar fi potrivită. Cred că cel mai bine ar fi să spun ce-mi trece prin cap, în ordine aleatoare. Ahem, să-mi dreg vocea. Here we go:

În cazul nostru, pot spune că a fost dragoste la prima vedere. Nu credeam că aşa ceva există în afara filmelor americane, dar în cazul tău am avut din start un feeling cum că ne potrivim şi trebuie să te iau cât mai repede acasă. Eu, cea care mă credeam independentă, cea care nu ştia să ceară ajutor pentru că mereu mă descurcam... ei bine, mi-am dat seama în doi timpi şi trei mişcări de câtă nevoie aveam de tine.

Ce-i aşa de special la tine? Faptul că mă ajuţi să văd lucrurile mai clar. Că mă protejezi cum numai tu ştii să o faci. Că nu te spargi în figuri pe unde mergem (ar fi chiar trist să faci asta, zău). Că îmi colorezi viaţa şi mă însoţeşti oriunde, fără prejudecăţi, fără să te încrunţi. Ştiu că mă pot baza la orice oră pe tine, te chem când am nevoie şi cu toate astea nu mă sufoci, ştii când să mă laşi singură şi nu te superi când ies fără tine. Cred că asta apreciez cel mai mult la tine: faptul că accepţi că nu putem fi inseparable, cum cânta odată Anna Lesko.

A, şi-mi mai place că tu niciodată nu faci crize de gelozie, chit că ştii că fidelitatea nu e punctul meu forte, mai ales când sunt atâtea alte frumuseţi tentante prin jur. Şi totuşi, tăcerea ta mă intrigă uneori - tu chiar nu te preocupi deloc? Mi-ar plăcea să ştiu ce simţi, să-mi transmiţi cumva dacă te îndepărtez inconştient, te las pe dinafară şi îţi rănesc eventualele sentimente, Oare tu ai aşa ceva? Şi chiar mai important, oare tu simţi ceva pentru mine sau relaţia noastră e unilaterală? Ştii, eu chiar te ador câteodată, chiar dacă lumea rea spune că te ţin doar ca pe un accesoriu.

Şi nu, n-am nevoie de cadouri din partea ta. Tu îmi oferi lumea întreagă în fiecare zi, iar eu trăiesc bucuria de a o împărţi cu tine - nici n-am nevoie de mai mult. Aşa că singurul lucru care îmi umbreşte fericirea e îndoiala că m-am îndrăgostit ca o fraieră şi tu nu meriţi asta. Găseşte o cale să-mi arăţi cum stau lucrurile, frumoasa mea pereche de ochelari de soare!

L de la Legături

2010-07-25T23:58:00.007+03:00

Una dintre chestiile care s-ar putea să te surprindă atunci când începi să mă cunoşti este faptul că mă feresc, mai mult sau mai puţin voit, de legături. Nu mă refer la acest cuvânt cu sensul de responsabilităţi sau relaţii amoroase sau vreo superstiţie ciudată legată de înnodatul şireturilor, ci de ataşamentul pentru diverse locuri sau persoane. Şi ce anume vreau să spun cu asta?

Păi, un bun exemplu ar fi lucrurile ce mă leagă pe mine de oraşul natal. Amintiri, părinţi, colegi, prieteni, chestii pe care le acumulezi de-a lungul vieţii şi le păstrezi în memorie. Dar atât. În clipa în care mi s-a oferit ocazia să mă mut în alt oraş, nu am stat prea mult pe gânduri. Nu sunt genul de om care să simtă "chemarea pământului" (mă rog, a asfaltului în cazul ăsta) sau glasul sângelui (nu am fost niciodată mămoasă şi nu m-am împiedicat în sentimente când s-a pus problema să o tulesc pe undeva, nici chiar în clasa I) sau mai ştiu eu ce. I'm more like a rolling stone... ideea de statornicie nu îmi face prea mult cu ochiul şi nu-mi este suficientă pentru a fi mulţumită. Ceva trebuie să se schimbe tot timpul, să se mişte, să se transforme...

Dacă o asemenea ocupaţie ar exista şi în afara filmelor americane, mi-ar plăcea să fiu precum personajul principal din "Up in the air" - duce o viaţă pe drumuri, în care mereu se află între o destinaţie şi alta, alternând marea cu muntele sau un stat cu celălalt. Sună foarte bine, singurul lui minus era la capitolul love, dar asta cred că se poate rezolva dacă îţi doreşti cu adevărat. La un moment dat, chiar găsisem pe Internet un job la o firmă din Paris, care presupunea, printre altele, multe, multe călătorii în cele mai diverse colţuri ale lumii - zău că mi-aş fi făcut bagajele chiar de a doua zi dacă aş fi avut studiile necesare şi m-ar fi acceptat în echipă.

Părinţi? La început probabil că ar face ca trenul, însă ar înţelege şi accepta până la urmă faptul că ne-am vedea o dată pe an, numai să mă ştie fericită. Prieteni? Oameni găseşti peste tot, imposibil să rămâi cu toţi la un nivel pur superficial. Iubit? Să zicem că aş negocia (adică să-l car cu mine, nu să refuz o oportunitate imensă), dar după cum spuneam şi în cazul amicilor, oameni găseşti peste tot, iar eu nu cred că jumătatea mea de pe planeta asta (în care, apropo, nu cred, după cum vă povesteam cu altă ocazie) are musai tatuat pe frunte made in Romania. Amintiri? Nu găsesc loc mai bun pentru a acumula alte şi alte suveniruri mentale decât noile locuri pe care aş putea să le descopăr. În plus, natura m-a înzestrat cu o (cred eu) calitate: rareori mi-e dor de ceva. Rareori tânjesc. De obicei, doar trăiesc - analizez, dar nu obişnuiesc să simt lipsurile.

Ca să nu mai lungesc vorba, legăturile astea mă duc cu gândul la un fel de limitare. Un fel de "am făcut pe mine, m-aş schimba, dar mai stau un pic că-i călduţ şi bine". Şi atunci oamenii dragi nu mai sunt puncte de sprijin, care să te ajute să te înalţi şi să zbori, ci devin pietre de ocnaş, care nu te lasă să evadezi din oceanul de mediocritate. Aşa că trebuie să ai tu însuţi curajul să fii liber. Să rupi lanţul.

Ţi se pare că văd lucrurile total greşit şi că nu ştiu nimic despre viaţă? Că duc o viaţă fără niciun fel de implicare emoţională (nici nu te-ai putea înşela mai amarnic), deci fără sens? N-ai decât, înseamnă că nu mă înţelegi absolut deloc. Şi în plus, cum ai putea să ştii la rându-ţi ce e bine şi ce e rău, ce e corect sau eronat? :)

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

Ce-am mai descoperit

2010-07-24T23:58:00.008+03:00

Trebuie să vă spun că dezamăgirea de ieri nu m-a afectat mare lucru, aşa că azi am fost tare în formă şi m-am simţit un pui de Columb(ă) descoperind nişte chestii nou apărute pe piaţă şi testându-le în multele ore de lucru pe care le-am avut trecute azi în program. Şi astea ar fi trei, Doamne, şi toate trei cât de poate de moca:

1. Dimineaţa (care de fapt era amiază) m-a prins cam somnoroasă după seara karaokită de ieri, aşa că standul celor de la Jacobs, unde se împărţea cafea doritorilor, a fost mica mea binecuvântare. Ce i-a apucat aşa dintr-o dată să ne fericească? Simplu. Au scos ăştia pe piaţă un nou sortiment de Ice Coffee, care are şi ceva aromă de mentă. Măi, eu niciodată n-am prea fost fană a mentei şi nu mi-aş fi închipuit vreodată că se poate combina cu cafea (chit că ciocolata After Eight, pe care o ador pur şi simplu, ar fi trebuit să-mi dea de gândit). Vreau să vă spun că am rămas plăcut impresionată de gust, chiar nu mă aşteptam să-mi placă şi cu toate astea a picat cum nu se poate mai bine. Needless to say, voi fi clientă fidelă la standul lor în următoarele 4 weekenduri, mai ales că e şi la 2 paşi de magazin :D

2. Oameni suntem, şi oamenii mai au şi alte nevoi pe lângă cafea. Well, una care se remarcă în cazul meu este întotdeauna foamea - cine a avut ocazia să mă cunoască mai bine, ştie că sunt o pofticioasă şi o mâncăcioasă ce nu prea ţine cont de siluetă şi timing când vine vorba de cerinţele stomacului (chit că în ultima vreme încerc să mă controlez, pentru binele meu). Încheind paranteza, logic că pe la ora 2 m-a apucat foamea şi am dat iama în Auchan, să văd cu ce-aş putea asorta şandvişul pregătit cu grijă de acasă. Şi ia ghiciţi voi peste ce bunătate am dat: promoţie la noul iaurt Danone Nutriday cu biscuiţi. Un deliciu, vă spun. Parcă aduce vag la gust cu Activia cu germeni de grâu, dar ăsta e mult mai bun, iar pulberea de biscuiţi completează numai bine iaurtul simplu şi cremos. Pe mine m-a cucerit, aşa că la rândul meu am cucerit o cutiuţă nedesfăcută (aşa-i când te ai bine cu lumea :D) şi am savurat-o pe furiş. În mod cert, voi cumpăra şi mâine, că-i şi ieftin, şi (oarecum) sănătos, şi bun.

3. Nu credeam că o să ajung să vă vorbesc vreodată în sens bun despre energizante, dat fiind că toată viaţa mi-a displăcut gustul lor chimical şi le-am combătut pentru simplul fapt că îţi cresc considerabil şansele de a face un infarct. Şi cu toate astea, azi am avut ocazia să încerc ceva nou. Îi spune Burn Day şi este un energizant făcut pentru zi, adică nu te agită aşa de mult, dat fiind că are cu aproape 40% mai puţină cofeină. Gustul chiar l-aş putea defini drept bun (nu mi-a venit să vomit când am luat prima înghiţitură... deci da, e un progres imens), ceva ce aduce vag a mere, deşi cică are extras de morcovi negri (cum naiba or mai fi şi ăia, nu ştiu) şi coacăze. A, şi e şi albastru (mda, ştiu, de la minunatul E133)! Na, deşi m-am procopsit cu un litru de bombă din-asta prin frigider, cred că o să îl fac cadou, pentru că îmi menţin părerea că nu e bun deloc pentru sănătate. În rest, îl recomand consumatorilor de energizante, care în mod cert vor observa diferenţa.

*Bonus:
Săptămâna trecută am primit cadou o tabletă dintr-un nou sortiment de ciocolată - Heidi cu pere (tot din-asta cum se oferă la promoţii în Auchan, câte jumătate de bucăţică la fiecare), obţinută prin farmece personale de către un coleg de la securitate. Are acelaşi gust fin specific Heidi şi pralinelor lor, de data asta fiind combinat cu bucăţele mici, mici de pere - I find it fantastic! :D

Na, şi uite-aşa aflu eu de tot felul de chestii noi prin mallul cel de toate zilele, chestii care de cele mai multe ori mă suprind plăcut. Aşa că eu vă recomand să nu rataţi tura prin Auchan când vă faceţi cumpărăturile de weekend, că sunt tot felul de degustări şi promoţii pe mijlocul magazinului şi chiar merită încercate. Şi vorba aia: când e moca, cu plăcere! :D

Am văzut un tip frumos

2010-07-24T02:48:00.006+03:00

Era şi înalt, şi bronzat, şi atletic, şi cu faţă de păpuşel decupat din reviste din-alea sexoase. N-avea prietenă, şi nici prieten, că nu e gay. N-avea nici accesorii sclipicioase (gen lanţuri, cercei, inele sau curele oribile cu gigolo italiano sau logouri faimoase super size) şi arăta decent, îmbrăcat cu gust, cu nişte pantaloni normali, o cămaşă simplă şi nişte pantofi sport la fel de simpli. Părea un om foarte calumea... well, asta până s-a apucat de dansat ca un piţiponc de Heaven care este. Sau ca un animator din-ăla ce face striptis. Când a rămas fără cămaşă (chit că era cald şi avea un corp frumos, nu mi s-a părut okey) m-am lămurit, n-avea rost să-mi bat capul degeaba - era departe de a fi ceea ce păruse în prima fază, şi anume un om fain din toate punctele de vedere.

Sunt dezamăgită, unde sunt bărbaţii de altă dată?... Cred că sunt pe cale de dispariţie. Io zic că ar trebui să ne regândim strategiile şi basmele cu care ne-au crescut părinţii, pentru că devine tot mai clar că idealul ăla clişeic "frumos şi deştept" devine, cu timpul, doar atât: un simplu ideal.

Vaca şi baletul

2010-07-22T23:50:00.002+03:00

Bine, că vaca nu e chiar vacă (decât în unele momente, şi atunci nu ţine deloc de aspectul fizic), iar baletul a fost înlocuit cu ceva mai agresiv şi mai modern - tae bo, mai exact - nu are prea mare importanţă. Ideea de bază e că azi e o zi de notat în calendar (sau nu neapărat, că ţin ăştia de la blogger minte): e ziua aia îndelung amânată în care m-am decis să fac ceva de dragul meu şi să mă apuc de sport. Impresii? Sigur că da, vi le prezint punctual în cele ce urmează.

A se nota că de la o vreme încoace am dus o viaţă sedentară, asortată cu mâncat pe la ore târzii în noapte - măcar de fumat nu fumez, aşa că plămânii rezistă cât de cât de la efort. Şi totuşi, e greu să te urneşti din loc când e atât de uşor de promis "de mâine mă apuc", doar nu te costă nimic să spui asta... Cum a decurs ora:

19.45 - Una bucată Deme se prezintă la salonul Denise's, înarmată cu toate cele necesare (adică bani), cu intenţia clară de a profita de oferta senzaţională a lunii iulie şi de a-şi face abonament tae-bo + fitness + saună nelimitat (chit că de cea din urmă nu-i nevoie, la ce căldură e în camera de cămin). În nici două minute, era mândra posesoare a unui cartonaş care atesta măreţul pas. [vocea naratorului: mă enervează să vorbesc despre mine la persoana a treia, deci schimb placa]

19.47 - Inspectez vestiarul, mă declar mulţumită şi mă echipez pentru ţopăială. Nu prea ştiu cum o să fie, presimt doar că o să mă încălzesc, tocmai de-asta port pantaloni scurţi şi un tricou lejer de bumbac. Sper să nu ies de-acolo chiar soaked.

19.57 - Intru nerăbdătoare în sală, unde mă întâmpină o faţă zâmbăreaţă de antrenor (ce ciudaţi mi se par tipii ăştia îmbrăcaţi în treninguri mai mulate, care predau mişcări femeilor) şi vreo 10 fete plictisite, aşezate pe poziţii. Îmi găsesc un loc din care să nu mă văd în oglindă (mă concentrez mai bine aşa) şi ne apucăm de treabă.

20.00 - Exerciţii uşoare, de încălzire, lucrăm mai mult cu braţele, iar în pauzele dintre repetări ţopăim în diverse stiluri şi direcţii.

20.10 - Trecem la chestii mai serioase, deja încep să transpir mai bine şi cu toate astea sunt hotărâtă să lucrez cât trebuie, în ritmul impus de antrenor (chit că restul fetelor rămăseseră în urmă). Parcă încep să obosesc...

20.20 - Mă mir că m-au ţinut entuziasmul şi energia atât de mult, credeam că voi fi deja leşinată în vreun colţ până la ora asta. Rotiri, ţop-ţop, exerciţii combinate, fandări... le rezist cu demnitate.

20.30 - Pauză 2 minute, suficient cât să mă hidratez puţin (două-trei guri de apă, că nu mă încântă ideea de a fi mai grea cu jumate de kil de lichid, care să se mai şi zbată în burtă la fiecare mişcare) şi să mă răcoresc o idee. Apoi începe greul: exerciţii pe saltea. În clipa în care mă aşez simt cum mă inundă un val de căldură, de parcă brusc aş fi avut 50 de grade, apoi pe tricoul meu începe să se înfiripe o broderie mai închisă la culoare, trădându-mi senzaţiile. Pielea mea e toată udă, apa îmi iese prin fiecare por. La naiba, trebuia să mă fi apucat măcar de abdomene de săptămâna trecută... Coafura rezistă (sau nu, era doar hotărârea mea de a duce exerciţiile la capăt când jumătate din fete au renunţat).

20.40 - Biciclete în faţă, în spate, în lateral, flotări pe genunchi, tot felul de poziţii ciudate... o răsplată potrivită pentru nopţile de înfulecat pâine goală, ca o netoată. La un moment dat, am senzaţia că m-a picurat din tavan - de fapt, genele şi sprâncenele au ridicat un steag alb invizibil în faţa şuvoiului izvorât de la rădăcina părului, aşa că m-am trezit cu foarte multă apă în ochi. Vai de creionul meu, cu ce contur undereye m-am trezit când m-am uitat în oglindă... Încep să chiulesc de la unele mişcări, pentru că efectiv simt că nu mă mai ţin picioarele şi îmi vine să mă întind jos şi să dorm.

20.50 - Muzica se opreşte, trecem la validat abonamentele şi apoi la vestiare, unde rămân şocată de făţăul meu cel roşu şi transpirat. Acum sunt bine, dar presimt că mâine nu voi fi în stare nici să stau pe scaun - ce bine că am zi liberă, cred că mă duc să înot, că doar cui pe cui se scoate, iar în apă durerile sunt estompate. A fost o aproape-oră lungă (pentru că am făcut n+1 mişcări diferite) şi totuşi scurtă, pentru că a trecut surprinzător de repede (mă aşteptam ca prima încercare să mi se pară un calvar, dar a fost mult mai bine decât prevăzusem). Per total, merită toţi banii.

Zece minute mai târziu, ajung acasă şi intru la binemeritatul duş. Sunt frântă şi totuşi fresh, pentru că sunt plină de energie - n-ai zice că tocmai am făcut mişcare cât pentru 2 luni. Doar coşul de rufe ce-mi adăposteşte hainele în proporţie de 90% ude mi-e martor că ultima oră nu a fost deloc un vis...a, da, şi febra musculară de mâine :D

Aspect de gunoieră

2010-07-21T23:36:00.007+03:00

Bine, ştiu că termenul de "trashy look" defineşte un stil dezordonat (cică) studiat, dar trash înseamnă şi gunoi, aşa că mi-am permis să îl interpretez cum vreau, cât timp blogul ăsta rămâne spaţiul meu de joacă. Bun, trecând peste jocul de cuvinte, să vă spun acum ce treabă am eu cu persoanele care îl adoptă.

Păi în primul rând, mă enervează că s-a extins atât de mult. Da, ce frumos, toată lumea se simte comodă, se duc pe apa sâmbetei ferchezuielile, tocurile, coafurile elaborate - hai să fim la modă şi să nu ne pese, că e şi mult mai simplu. Scutim 2 ore de pregătiri şi aranjări şi, pentru a merge pe stradă, la cumpărături sau la o terasă, ne băgăm repede într-un sac cu craci (jumpsuit de-ăla fără bretele şi cu pantaloni lălâi - gen cel din prima poză de aici), prindem părul aiurea într-un (se vrea a fi) coc, ne tragem nişte şlapi vechi în picioare şi gata-i trendul. Sau facem combinaţii originale (şi în paranteză fie spus (vă rog să observaţi că am tastat şi paranteza), absolut groaznice), pe ideea că noi suntem revoluţionari şi putem deveni de mâine stilişti, la ce gusturi interesante avem.

Acum câţiva ani, Mary Kate Olsen era pusă la zid pentru felul în care apărea în public. Îşi ascundea corpul sub haine largi, faţa în spatele unei clăi de păr dezordonat, iar lumea râdea de ea pentru că arăta ca o cerşetoare. Acum se pare că a devenit model de urmat (deşi nu i se recunosc meritele), ea şi cu Amy Winehouse. Zeci de fete frumoase se pierd în haine extra size, cu bretele stridente de sutien ce răsar peste ele, iar părul ars de placă în sezonul trecut a ajuns acum nepieptănat, trântit la nimereală într-o coadă bleagă sau un coc aiuristic. Coşurile şi iritaţiile la loc de frunte, că doar se poartă naturalul, unghiile vopsite în culori care rănesc orice ochi şi sunt deja duse pe jumătate (dar, nu-i aşa, cui îi pasă?)... uomăns! Ueic ap!

Unde naiba a dispărut ideea aia de femeie pusă la punct, care arată impecabil şi lasă în urma ei o dungă invizibilă, dar atât de specifică de parfum discret? Femeia aia care arată a femeie, care e frumoasă şi conştientă de asta, prin urmare se pune în valoare? Eu nu zic să cădem în extrema cealaltă, să ne cocoţăm toată ziulica pe stiletto-uri, că tot omul vrea să se mai simtă lejer din când în când, să poarte un pantof sport şi-un pantalon de training, plus că acasă la el fiecare arată cum are chef. Dar hai să facem cumva să ne îmbrăcăm şi comod, şi frumos. Că nu ştiu ce detest mai mult - piţipoancele extra shiny sau fetele care se lasă aşa, în derivă, fără să se preocupe puţin de aspectul lor exterior.

Ştiu că e cald şi nu vrem chestii lipite de corp, dar sunt atâtea bluziţe vaporoase care arată într-un fel, plus că vara asta chiar se poartă. Aşa că hai, vă ajut eu să scotociţi prin şifonier până găsiţi ceva drăguţ de îmbrăcat, şi vă fac cadou şi-un pieptene, o cremă corectoare fluidă cu acoperire medie şi o oglindă, spre încântarea ochilor ce vă vor privi când mergeţi data viitoare la plimbare prin parc... Hai să n-o mai lăsăm aşa de moale, bine?

7 ipostaze cu clienţi

2010-07-19T00:01:00.000+03:00

...sau tipuri de oameni pe care îi întâlnesc zi de zi în magazinul unde-mi fac veacul.

1. Clientul care se fereşte de mărunţiş. Cred că unora le-a fost implantată în creier ideea că la mall trebuie să "dai bine", că doar tu eşti cineva dacă îţi permiţi să cumperi de acolo. Vânzătoarea trebuie să ştie că tu nu te încurci cu bancnote de 1 sau 10 lei, aşa că plăteşti cu hârtii (mă rog, plasticuri) mai valoroase pentru fiecare răhăţel. Oameni buni, să ştiţi că şi noi avem nevoie de bani mărunţi, că altfel nu avem de unde să vă dăm vouă rest. Interesant cum toţi vă găsiţi teancul de Iorga atunci când insist că n-am decât bancnote de 100 şi 200...

2. Clientul care nu ştie să se simtă client. Ăştia sunt o categorie aparte - nişte oameni excesiv de politicoşi care, dacă ar putea, şi-ar cere scuze şi pentru că îţi respiră aerul. Te roagă frumos să le descui suportul de ochelari, insistă să-şi ţină singuri oglinda şi dacă, Doamne fereşte, pleacă fără să cumpere ceva (se întâmplă prea rar, au obrazul extrem de fin) îşi cer mii de scuze că te-au deranjat degeaba. Se poate de parcă eu aş fi Majestatea Sa crăiasa de mall, iar ei, saltimbancii care trebuie să mă binedispună. Sunt drăguţi, totuşi... spre deosebire de cei de la punctul numărul 3.

3. Clientul care se simte stăpân. Pe ăsta îl miroşi încă dinainte să-ţi treacă pragul. Stă 1 minut afară, scrutează rafturile, citeşte de vreo 3 ori numele magazinului, (îşi face 2 cruci în sinea lui) şi intră. Merge aţă la parfumurile selective, se apucă de mirosit şi apoi catadicseşte să se uite la mine (bineînţeles că nu mi-a răspuns la salutul adresat la intrare, eu sunt sclav pe plantaţie şi el e buricul pământului) şi mă ia la bani mărunţi. Că cutare parfum de ce nu-l avem şi la gramaj mai mare/mai mic, că de ce nu avem testere pentru toate, că parfumurile astea sunt prea ieftine ca să fie originale, că de ce nu avem parfumul x sau y... de obicei, încheie spunând că în Europa le găseşte la jumătate de preţ şi că a avut el odată unul de la cutare firmă care era genial... (moment în care eu afişez zâmbetul standard şi decuplez). Dacă se întâmplă să cumpere (musai ceva scump - măcar merită să îl tratez frumos), îmi spune că ar trebui să îi oferim discount, contrariat fiind de faptul că avem promoţii doar pentru parfumurile mai ieftine.

4. Clientul care nu ştie ce vrea. Se uită buimac timp de 10 minute la raftul cu parfumuri la 29 şi 39 de lei, după care acceptă învins că are nevoie de ajutor. Apare inevitabila întrebare: doriţi ceva mai dulce sau mai fresh? Aici sunt 2 răspunsuri posibile: 1. habar n-are sau 2. alege şovăielnic una dintre ele, să zicem dulce. După ce strâmbă din nas la tot ceea ce îi arăt (încât stau şi mă întreb câteodată dacă m-am tâmpit, eu şi nasul meu), alege la întâmplare o sticlă de pe raft şi se declară încântat. De cele mai multe ori, the random fragrance este total opusul a ceea ce îmi ceruse (în cazul ăsta, cea mai fresh chestie pe care o putea încerca). Partea bună e că dacă tot şi-a nenorocit nasul probându-le pe toate, până la urmă tot pleacă cu unul din ele acasă :)

5. Clientul care vine cu familionul. De obicei se hotărăşte greu, pentru că partenerul de viaţă nu e de acord nicicum cu ceea ce vrea el, fie că e vorba de arome sau de ochelari. Cât despre cei care-şi aduc şi prichindelul, rareori pruncul e unul crescut cu bunsimţ - cei mai mulţi sunt răsfăţaţi, nerăbdători şi cred că totul li se cuvinte, aşa că merg să tragă de oje şi parfumuri de parcă ar fi făcute din puf. Trebuie să pun la bătaie toată răbdarea mea derivată din instincte materne ca să le mut mintea de la chestii casante şi să îi pun să îmi vorbească despre ei - o dată ce i-ai plasat pe panta întrebărilor gen "cum te cheamă", "câţi ani ai" şi alte cele, ai scăpat de pericol. Plus că părinţii se simt tare mândri de progenitură şi se bucură că o bagă cineva în seamă şi pe ea...

6. Clientul maleabil. E idealul oricărui vânzător, cred eu. E exact ca în bancul ăsta, numai aplicat în domeniul cosmeticelor. Chiar săptămâna trecută a venit o doamnă să-şi cumpere o pensetă (cea mai ieftină e 6 lei) şi i-am arătat diverse produse, din aproape în aproape, în timp ce lista ei de achiziţii se lungea mai cu 2 pile, mai cu nişte oje, mai cu nişte şabloane de unghii, mai cu o oglindă şi un ruj şi un rimel... Achitându-mi cei circa 150 de lei, mi-a mărturisit că e tare fericită că şi-a găsit pensetă :)) Epic!

7. Clientul fidel. Îmi spune din cap locaţiile celorlalte magazine de-ale noastre din Timişoara, îmi refuză ajutorul pentru că ştie exact ce vrea şi în maxim 2 minute se prezintă cu toate produsele la casă. E sigur pe ceea ce cumpără, eventual mai întreabă ce am mai primit nou şi mă întreabă cum mă cheamă, dat fiind că sunt angajată nouă. De obicei, când revine mai întreabă şi de sănătate şi se întinde puţin la taclale, pentru că-şi permite, iar mie îmi relaxează puţin programul. Aşa oameni să tot fie...

Naţia caserolelor

2010-07-18T15:38:00.002+03:00

Pe lângă fetele frumoase, cerşetorii din Europa şi lipsa cronică a chefului de muncă, românii se mai remarcă pe lumea asta printr-o caracteristică: adună multe chestii. Da, suntem exact naţia aia care, atunci când se mută dintr-o casă în alta, are nevoie de 5 tiruri ca să-şi care mărunţişurile. Şi pe lângă că ne place să vedem mormanele de personal belongings, merită notată fascinaţia pentru cutii şi/sau plastice de tot felul.

Vrei îngheţată? Hai să luăm din-aia la kil, e mai rentabilă şi ne rămâne cutia, să punem în ea prăjituri. Ţi-ai luat un suc? Păstrează sticla, să punem bulionul în ea. Flaconul de la medicamente? Ar fi numai bun de pus sarea când mergem la picnic. Borcanul plasticat de la muştar? Sigur, dragă, pune-l acolo, că cine ştie la ce ne mai trebuie. Aceeaşi soartă o au cutiile transparente primite odată cu mâncarea de la fastfooduri, ambalajele de aluminiu de la Nesquik (alternativă de seif), caserolele de la margarină (ghivece moca), dozele de bere (suport de pixuri), cutiile de la diverse creme cosmetice (numai bune de cărat cutare sau cutare chestie când mergem la mare)... nimic nu se pierde, totul se transformă!

În concluzie (moaaamă de când n-am mai scris un articol de doar 3 paragrafe...), fie românii încă mai au de învăţat că solniţele, ghivecele, sticlele şi toate cele se găsesc la preţ destul de bun în supermarketuri, prin urmare n-ar rost să adune munţi prin casă doar pe ideea că "poate, într-o zi, mi-or fi de folos" ... fie sunt mari ecologişti şi reciclează la maxim :)) Voi ce ziceţi?

K de la Kolozsvár

2010-07-17T10:51:00.001+03:00

...sau Cluj, mai pe româneşte. De un an de zile, de fiecare dată când cineva mă întreabă de unde sunt şi răspund Alba Iulia, întrebarea firească, inseparabilă de prima este: Păi şi tu de ce au venit la Timişoara şi n-ai mers la Cluj? Ee, ca să întrebi tu! Am avut mai multe motive pentru decizia mea, iar ceea ce am trăit aici din octombrie încoace nu doar că nu m-a făcut să regret alegerea, ci mi-a demonstrat că am apucat-o încotro trebuia. Hai să facem o recapitulare :)

Motive iniţiale:
1. Oraşul în sine. Mă atrage mult mai mult decât Clujul (care, nu neg, are şi el un farmec aparte), pentru că e mai frumos, e verde, e călduros (în octombrie eu mă topeam în fustă, iar colegele din Cluj scoteau la înaintare mănuşile) şi e plat, deci poţi să mergi dintr-un capăt în altul pe jos fără să tot sui şi cobori pe dealuri.

2. Schimbarea găştii. Inevitabil, te saturi de aceiaşi oameni, aceleaşi feţe - mai ales dacă ai mai fost şi câte 12 ani cu ei în clasă. E drept, or fi fost ei oameni de distracţie, dar am vrut să mai văd şi altceva, să mai schimb anturajul şi să o iau oarecum de la capăt într-un oraş care nu ştie nimic despre mine. Nu e ca şi cum aş ieşi cu ei în Cluj şi am vorbi despre cât de timidă eram în nu ştiu ce clasă sau chestii de genul ăsta. Alegând Timişoara, aveam ocazia să schimb modul în care mă văd oamenii, construindu-mi stilul de viaţă fără a ţine cont de trecut sau de reacţiile celorlalţi - în fond, am doar 2 prieteni din Alba prin zonă :)

3. Avantaje familiale. Am o soră care deja era de 3 ani în Timişoara, aşa că din start am stabilit că stăm amândouă într-o cameră de 2 persoane, tata ne-a făcut nişte mobilă extra, iar în rest am împărţit frigiderul, televizorul, laptopul şi vasele. Practic, investiţia de bază era într-un bol şi 2 farfurii, plus câteva tacâmuri pentru mine, în rest toate existau deja.

4. Distanţa. Da, hai să fim cinstiţi, Timişoara îmi place pentru că e departe de casă. Asta nu înseamnă doar o "lesă mai lungă", cât mai ales diferenţe de mentalitate. Nu mai stau la mocani, stau la bănăţenii invadaţi de olteni, iar felul în care oamenii văd diverse situaţii sau felul în care se învârt lucrurile este diferit. Tocmai de chestii diferite aveam eu nevoie :D

5. Absenţa ungurilor. Nu mă consider rasistă, doar că nu-mi place când străinii ăştia mândri se simt ca la ei acasă şi turuie în limba lor în instituţii publice sau magazine, lăsându-te să presupui că te înjură şi de-asta nu au politeţea de a vorbi în aşa fel încât să înţelegi şi tu (taman din cauza lor am pus titlul pe ungureşte). Măcar sârbii şi italienii de aici o dau pe română când te văd prin zonă, din bun-simţ :)

Bun, cam cu ideile astea am plecat de acasă. Ce am descoperit pe parcurs şi mă ţine aici?

6. Oamenii. Nu e musai să alegi un loc doar pentru că acolo merg toţi cunoscuţii tăi. Uite, eu ştiam 5 persoane când m-am mutat aici, dar am avut ocazia şi plăcerea să întâlnesc diverse persoane din diverse cercuri - OSUT, bloggeri, friends of friends, cântăreţi de Amigos, colegi de facultate... Alături de ei am trăit clipe foarte faine, pe care nu le-aş da pentru nimic în lume, pentru că fiecare moment frumos îmi aduce aminte cât de bestială e viaţa mea. Apropo de asta, nu cred că mai trebuie să spun că din cei circa 350 de prieteni pe facebook, vreo 320 sunt timişoreni (get beget sau adoptaţi).

7. Activităţile. De noapte sau de zi - găseşti chestii faine tot timpul. Ba un concert în Rozelor, ba un suc în Unirii, sau un festival pe malul Begăi, sau o lansare de ceva, sau un blogmeet, sau seară de jocuri, sau lecturi urbane, sau street delivery, sau party pe undeva.. oraşul ăsta îţi oferă şansa să ieşi din casă. Dacă nu se întâmplă nimic deosebit şi organizat, poţi oricând să o tai la plimbare (că har Domnului, este loc destul) sau să-ţi muţi posteriorul şi cartea favorită într-un părculeţ răcoros şi să uiţi de tine pe acolo :)

8. Viaţa. Îmi place că am găsit aici exact ce îmi doream - multă multă lume. Iubesc agitaţia, îmi place să văd străzi pline de oameni şi cluburi în care nu mai ai loc - asta îmi arată că e un loc în care se trăieşte. În 18 ani de locuit în Alba, asta mi-a displăcut cel mai mult - era mult prea mic şi pustiu ca să-mi satisfacă nevoia de mulţime (mergeam duminica dintr-un colţ în celălalt şi vedeam 10 oameni pe tot drumul...really depressing).

9. Avantajul de a fi în vest, deci aproape de graniţă. Nu ai chef să mergi la ştrandul nostru? Hai că Szegedul nu-i aşa departe şi au ăia un parc de apă, ceva de vis. Ţigări sau alte chestii ieftine? Cică în Serbia găseşti ce vrei. A, şi toate ofertele de bilete de avion low cost sunt mai bune dacă pleci din Timişoara - logic, pentru că eşti mai aproape :)

10. Facultatea. Ştiu, e doar o amărâtă de facultate "de balet", dar am făcut deja un an şi am prins mersul lucrurilor, aşa că n-aş vrea să mă transfer pe te miri unde şi să schimb iar mediul. Nu acum, când începeam să mă pun bine cu profii :))

În mare, cam astea ar fi motivele principale. Sunt convinsă că dacă nu mi-ar fi lene să gândesc mai mult la ora asta, aş depăşi cu mult numărul magic 10. Dar ce contează? În fond, e alegerea mea şi momentan sunt cât de poate de mulţumită de ea, aşa că... see you around! :)

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

Străina

2010-07-16T01:15:00.013+03:00

Notă: Pentru că nu tot ce zboară se mănâncă (adică nu tot ceea ce scriu mi se şi întâmplă), astăzi una dintre poveştile mele aiuristice vede lumina internetului. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.

Nu ştiu cum am ajuns aici. Cu emoţie. Cu inima bătând mai tare decât de obicei. Okey, altceva? A, da, cu o minte plină de gânduri învălmăşite, amestecate între ele, inseparabile. Dacă m-ai întreba ce gândesc, nu aş putea distinge de acolo o idee clară, n-aş şti ce să-ţi răspund. Ce bine că tu nu pui întrebări, te descurci şi te mulţumeşti să mă citeşti doar cu ajutorul mirosului. Da, e altul. M-am schimbat.

Ce caut aici? Bună întrebare. M-am gândit de o mie de ori dacă ar trebui să vin, iar urcând scările m-am luptat cu tentaţia de a pleca de unde am pornit. Cât de departe putea să fi ajuns taxiul ăla? Sunt convinsă că l-aş fi prins dacă aş fi vrut. Dar nu ploua romantic ca-n filmele americane, deci n-avea prea mare farmec... aşa că iată-mă, am apărut în faţa uşii tale, iar tu ai venit cu pas molcom să-mi deschizi şi m-ai lăsat înăuntru. M-ai privit, dar n-am ştiut dacă îţi place ce vezi. Ce-i drept, nu-s prea sigură că voiam să ştiu.

Eram stingheră, mă simţeam tare ciudat, dar încet, încet, situaţia a intrat într-o oarecare normalitate. Am redevenit eu şi am început să te seduc. Sau oare tu m-ai sedus pe mine? Nu mai contează, jocul a început, un joc pe care ne-am prefăcut că nu-l cunoaştem, deşi ştiam foarte bine cum va evolua. Am fost pe rând vânător şi pradă şi zău că n-am băgat de seamă când am tot schimbat rolurile, eram prea orbită de gâdilăturile de pe şina spinării. Surprinzător, se pare că o banală îmbrăţişare a fost capabilă să stârnească din senin o avalanşă de fiori de mult uitaţi. De fapt nu, n-a fost deloc banală, a fost cu dor şi bucurie, a fost cu regăsire... Şi totuşi, doar o îmbrăţişare, doar un sărut. De când au ele atâta putere pe lumea asta?

Şi da, exact cum îmi imaginasem, jocul a continuat ca o piesă de teatru în care fiecare îşi ştia bine replicile şi mişcările. Fără ezitări, fără cusur, a fost o interpretare bună în care protagoniştii şi-au pus o urmă de suflet, pentru că aşa se fac marile spectacole. Într-un decor făcut din căldură, lumină, întuneric, oglinzi, apă, aer, mătase şi piele a luat naştere un amalgam de trăiri vizuale, olfactive, tactile... genul de senzaţie pentru a cărei descriere cuvintele ar fi prea seci, limbajul prea de lemn. Adorabil e prea dulce, genial prea uzat, bestial prea brutal, dumnezeiesc prea nepotrivit...

Ce mă amuză cel mai tare e că sunt singura care crede că asta e o poveste ce merită spusă... scrisă... revăzută peste ani. Sunt singura anormală care te-ar fi putut privi dormind ore-n şir, nevoind să-ţi tulbure liniştea viselor. Sunt singura naivă care s-a amăgit pentru o seară că nimic nu s-a schimbat, îmbătată fiind de ciocolată, mentă, vin şi ochi căprui. Sunt singura copilă care a venit cu sufletul gol şi l-a umplut cu miros dulce de merişoare. Sunt singura femeie de pe planetă care poate pleca acum împăcată şi fără de regrete sau aspiraţii aiurea, întorcând sigură pe sine spatele spre uşa din care încă mă mai priveşti...

În altă ordine de idei, am acceptat provocarea de a scrie şi chestii de genul (întru libera zburătăcire a imaginaţiei), onorând-o cu un "yes"pe măsura articolului publicat în urmă cu câteva zile. Acum, de-a fost rău sau de-a fost bine, tu, cititorul de blog, te-ntreabă şi socoate: cât de mult a bătut Deme(nta) asta câmpii? :))

Bagaje...

2010-07-13T01:03:00.001+03:00

Mi-a pasat domnul Adi Dragoş o lepşuţă ce se învârte în jurul unei întrebări simple: ce pui în bagaj atunci când pleci pe 2-3 zile? Păi în cazul meu depinde unde merg...dar să presupunem că e vară şi eu trag o fuguţă până acasă, la Alba Iulia (ceea ce am şi făcut, săptămâna trecută)

Lăsând la o parte tonele de castroane goale şi papucii + hainele de iarnă pe care abia acum am apucat să le transport încolo, am mai pus câteva chestii mici şi de bun simţ. De obicei, încerc să nu-mi aglomerez inutil geanta, că şi-aşa sunt eu mai firavă şi dacă mă încarc precum o măgăruşă n-o să-mi fie prea bine. Deci ce-am cărat?

În rucsac, la îndemână:
- o sticlă cu apă, ceva de mâncare şi ceva de ronţăit
- o carte groasă, o revistă Sudoku proaspăt cumpărată şi iPod-ul (că deh, 5 ore nu trec aşa uşor)
- portfardul "de urgenţă": gloss, oglindă, încă un gloss, gumă de mestecat
- cheile
- portofelul cu bani puţini şi acte strict necesare, restul stau cuminţi în geamantan
- o sticluţă de gel antibacterian, un pachet de şerveţele umede şi altul de şerveţele uscate
- umbrelă, că tot timpul plouă când merg eu acasă

În geamantan, dosite bine:
- 1 rând de haine, pe lângă cele pe care deja le purtam
- şlapi de schimb + şosete curate (purtam adidaşi, dar speram la vreme mai călduroasă...în van)
- lenjerie curată
- câteva cosmetice mai măricele, dar de bun simţ, gen cremă de faţă şi deodorant (gel de duş am acasă)
- o gentuţă albastră, în care am pus anticearcăn, creion contur de ochi, fard de pleoape, rimel, balsam de buze, unghieră, pilă, periuţă şi pastă de dinţi
- geanta mea de stradă cea de toate zilele, împăturită frumos, gata să fie scoasă la plimbare (că doar nu ies la suc cu rucsacul)

...şi cam atât, cred. Doar n-am stat nici 24 de ore, ce naiba! :)

Mai departe nu pasez, că poate unii oameni mă înjură că eu vorbesc de bagaje şi ei n-au bani de concediu. Şi-n plus, cât de mult pot să difere răspunsurile? :)

Baby, say yes...

2010-07-12T01:57:00.008+03:00

Întotdeauna m-am considerat o persoană optimistă - ştiţi voi, genul care are un don't worry, be happy pentru fiecare situaţie neplăcută, care caută the bright side of things şi care merge pe ideea că optimistul e un prost fericit, pe când pesimistul e doar prost. Eu chiar mă consider fericită cu ceea ce am... mă rog, in most cases, că tot omul are momente când se simte mai dubios, însă am fost convinsă mereu că le voi depăşi în scurt timp. Şi totuşi, unii oameni se pare că nu-s de acord cu asta...

Se pare că felul în care mă văd ceilalţi e puţin diferit de ceea ce am eu în cap cu adevărat. Altfel nu-mi explic cum Dan îmi spunea mereu că trebuie să învăţ să gândesc pozitiv (în condiţiile în care eu mereu caut să pun în evidenţă partea bună a fiecărei situaţii), iar Cristina mi-a mărturisit odată cât de mult detestă expresia mea (destul de frecventă, de altfel, când jucăm cărţi) "could have been worse". Ce-aveţi cu ea? În esenţa ei este chiar pozitivă, derivă oarecum dintr-o altă chestie celebră. Pesimistul spune: Mai rău de-atâta nu se poate! La care optimistul răspunde: Ba se poate! Cu alte cuvinte, hai să ne bucurăm că a ieşit chiar şi aşa, în condiţiile în care erau şanse mari să nu se întâmple asta :)

Şi totuşi, nu despre asta voiam să vă zic azi. Azi am văzut filmul Yes Man, după ce îl amânasem de vreo 2 ani, fiindcă am tot uitat sau n-am avut timp de el. Cum eu nu mai am răbdare să urmăresc filme din-astea lungi, la un moment dat am decuplat uşor şi am lăsat nişte gânduri să curgă prin a mea căpâţână, analizând puţin viaţa mea prin prisma celor prezentate acolo. Şi uite-aşa mi-am dat seama de 2 chestii:

1. De prea multe ori mi se întâmplă să aleg o opţiune doar pentru că merge pe ideea de fifty-fifty - mă mulţumeşte pe mine într-o anumită măsură, dar îi mulţumeşte şi pe ceilalţi.

2. De prea multe ori las lenea sau teama de aventură, necunoscut, responsabilitate sau mai ştiu eu ce să stea în calea unui DA hotărât, venit ca răspuns la o chestie pe care mi-aş dori să o fac.

Concluzia?

Trebuie să învăţ, la fel ca personajul principal, să zic mai mult Da. Nu mă refer la acceptarea iraţională a oricărei propuneri (după cum greşit înţelegea el iniţial), ci la a face unele lucruri doar de dragul meu, oricât de ciudate ar părea din exterior şi indiferent de ceea ce vor crede ceilalţi. Nu e vorba de greşelile conştiente despre care vorbeam aici, ci de (hai să-i spunem) curajul de a urma calea pe care mi-o doresc, cea care mă face fericită pe mine în primul rând... măcar din când în când.

Aşa că dragilor, timp de o lună, o să încerc să fiu o yes woman. Ceea ce înseamnă că o voi lăsa mai moale cu prejudecăţile şi s-ar putea chiar să accept chestii pe care înainte nu le-aş fi luat în calcul (din cauză că raţionez prea mult). Salt cu paraşuta, karturi, paintball, noapte albă înaintea unei zile lungi, plimbare cu ochii închişi? Lista rămâne deschisă, atât pentru mine, cât şi pentru voi :)

L.E. Punând acum link spre un articol mai vechi (şi deci recitindu-l), mi-am dat seama că dictoanele mele au rămas aceleaşi. E de bine sau de rău?

Să-mi scrii!

2010-07-09T10:30:00.003+03:00

...e o replică celebră pe care o lansează tata când mai pleacă de acasă pe termen scurt (gen 2 ore). Când eram mică, de multe ori chiar m-am prefăcut că îl iau în serios (deşi în glumă - ce aberaţie!) şi îi lăsam câte-un bileţel cu zâmbilici pe birou sau pe vreun obiect personal. Adevărul e că întotdeauna mi-au plăcut cuvintele scrise, "nemuritoare", iar în istoria mea personală chiar am trecut prin diverse faze de dezvoltare, observabile din subiectele abordate. Să începem cu începutul.

When I was just a little girl, mai exact prin clasa I, obişnuiam să desenez (chit că niciodată n-am avut prea mult talent) şi să scriu poezii şi texte scurte pe bileţele colorate, adresate profesoarei de teatru. Îmi aduc aminte că toţi copiii de acolo făceau la fel, însă nu-mi aduc aminte de la cine a pornit de fapt toată ideea - cert e că profa se amuza, iar eu eram favorita ei, pe care o striga Camelush.

Făcând un pas în şcoala generală, am dat de eseurile pe care ni le propunea profesoara mea preferată. Aşa am început să aberez pe diverse teme, ca să-mi îmbogăţesc vocabularul în engleză şi, let's face it, pentru că eram tare mândră de faptul că mă lăuda constant pentru creaţiile din ce în ce mai bune. Mă simţeam motivată din două părţi şi era perfect :)

Apoi, mi-am asumat rolul de psiholog (că cică Scorpionii sunt buni la asta) şi, în clasa a opta, am scris prima mea "antidepresie". Care e faza? Aveam o colegă şi prietenă tare bună care, din când în când, mai suferea pentru vreun zăpăcit, aşa că se aşeza lângă caloriferul din spatele clasei şi se asigura că şoriceii beneficiază de duşul cuvenit. Ca să o înveselesc, am scris o chestiuţă de încurajare, pe care a împăturit-o şi păstrat-o în portofel până în ziua de azi, chit că în fiecare an am scos câte o nouă ediţie, să mă asigur că nu va uita niciodată că poate conta pe sprijinul meu moral.

Liceul a fost o perioadă destul de prolifică. Am creat cadouri din cuvinte (înlocuind felicitările cu texte personalizate), am scris chiar şi-un fel de scrisorică penibilă pe vremea când încă eram inocentă şi îndrăgostită (apropo, dragule care ai fost, ştiu că-mi citeşti blogul şi că ai păstrat-o; scaneaz-o, să mă amuz puţin :D), apoi mi-am făcut blog de dragul de a-mi vedea mintea etalată, am scris vreo două poezii aiuristice... Am avut suficientă vreme să fac ceea ce-mi place.

Facultatea încă nu m-a provocat prea mult în acest sens - om fi noi la Comunicare, dar singura chestie mai interesantă de până acum a fost să scriem un discurs, pe grupe. Cred că puteţi intui cine s-a ocupat de partea asta... Şi fac asta nu din obligaţie, ci pentru că-mi place.

Atunci când scriu ceva, eu deja aud mental întreg textul rostit de o persoană cu talent oratoric, care ştie să-l pună în valoare. În plus, faptul că pot să-mi organizez frazele într-o ordine logică, că pot să le rearanjez după bunul plac înainte de a preda documentul, că argumentarea nu-mi va fi întreruptă şi astfel nu o să las pe dinafară câteva idei esenţiale au fost mereu plusurile comunicării scrise.

Nu înţelegeţi greşit, asta nu înseamnă că nu-mi place să mă exprim şi verbal - nici vorbă, altfel nu aş visa să fac într-o bun zi piar. Ideea e că până atunci mai am multe de făcut, iar terminarea facultăţii e cel mai uşoară dintre ele. Trebuie să învăţ să evit până la eliminarea totală gafele verbale, pentru că într-o discuţie faţă în faţă nu poţi apăsa butonul de backspace, ca să acoperi greşeala. Trebuie să iau lecţii de dicţie, ca să mă asigur că mesajul meu ajunge la receptori aşa cum a fost conceput, fără întrebări de genul "ce a zis acolo?". Nu în ultimul rând, ştiu că trebuie să mă preocup şi de comunicarea nonverbală, pentru a putea fi convingătoare. Şi oricât de mult aş detesta cuvântul "trebuie", astea sunt nişte chestii pe care merită să le fac.

Sunt conştientă că ele necesită timp şi ceva efort, dar pe de altă parte ştiu că oamenii care contează pentru mine mă acceptă aşa cum sunt şi mă susţin, răbdători, în încercarea de a deveni mai bună în domeniul acesta. Cât pentru restul, mi-au mai rămas câteva file goale într-un top, iar hostingul pentru blog e gratuit şi (cred că) nelimitat, aşa că nu vă întristaţi - o să vă scriu :))

Taste Africa

2010-07-05T23:03:00.006+03:00

Nu, n-am de gând să scriu încă un articol despre nebunia de la televizor, cu campionate mondiale de fotbal asurzite de vuvuzele, ci vreau să vă împărtăşesc puţin dintr-o plăcere simplă pe care am trăit-o în urmă cu doar câteva ore. Ce să fie, ce să fie?

Mai bine începem cu începutul. În urmă cu vreo 10-15 ani, când eram eu copiluţă în primii ani de şcoală, nu erau prea multe feluri de dulciuri, aşa că cea mai la îndemână ciocolată era Africana. Într-un ambalaj simplu de hârtie galben cu verde, cu 2 palmieri aşezaţi central şi cu logo-ul maro, era prilej de mare bucurie când primeam câte una şi nu trebuia să o împart cu soră-mea. Mergea de minune cu sucul la tec, batoanele Kiss cu căpşuni, gumele Cindy şi Zoohour, batoanele de glucoză, îngheţata Panda de la Napoca (chiar, nici nu mai ştiu de când n-am mai mâncat una) sau eterna vafă, cu inimioarele Finetti, cu Bonibonul...

Apoi am dat de Poiana, care era marfă de lux. Apoi a mers tata prin străinătăţuri şi ne-a adus bomboane mentolate cu denumiri şmechere, diverse tipuri de ciocolăţele, Haribo... eram în culmea fericirii, pentru că nu se găseau în România pe vremea aia. Între timp au crescut şi la noi supermarketurile ca ciupercile după ploaie, oferta s-a diversificat, iar noi avem tendinţa de a cumpăra tot ceea ce e străin (deci automat superior, în mintea noastră). Nu mai mâncăm Vis, ne luăm Bounty. Nu mai bem Frutti Fresh, vrem Granini. Africana e pentru copii săraci, noi vrem Milka super huge cu cremă din lapte de crocobaur şi fructe pe care nu le ştim pronunţa. Untul de Albalact e prea tare, noi vrem President, că-i mai cremos... şi uite-aşa.

Ei bine, azi am sfidat coada de la ciocolată extrafină şi m-am dus aţă într-un colţ uitat de lume, ce-şi plângea în linişte lipsa de clienţi. Acolo stătea ea, ciocolata cu gust de copilărie şi ambalaj puţin modificat şi resigilabil, să respecte normele actuale. M-am grăbit să o achit şi am desfăcut-o, pe jumătate curioasă (oare şi-a păstrat reţeta?), pe jumătate cuprinsă de îndoială (oare poţi obţine o ciocolată okey la un preţ atât de mic?). Nu am fost dezamăgită. Am savurat şi analizat prima bucăţică din ea cu ochii închişi, iar în mintea mea s-au topit brusc 10 ani - dubioasă senzaţie, pe care am prelungit-o până ce ultima firimitură maronie şi-a găsit împlinirea alături de papilele mele gustative.

În concluzie, dacă ieri făceam baloane de săpun în mijlocul magazinului de cosmetice, astăzi am stat ca un copil, mâncând zâmbitoare o ciocolată, pe-o canapea din centrul mallului... şi pot să jur că niciunul din oamenii grăbiţi care m-au privit cu mirare nu era mai fericit decât mine în acele momente :) Dar tu, tu ce-ai făcut recent ca să te simţi copil?

J de la Joc

2010-07-01T21:56:00.004+03:00

Se spune că cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om e copilăria - vremea aceea când aproape totul e permis, visele sunt încurajate, iar (în majoritatea cazurilor) trăim într-un balon colorat de săpun, ce ne dă şansa de a cunoaşte lumea prin joc. Dacă libertăţile sunt tot mai limitate, iar visele cunosc ameninţarea grijilor cotidiane, o chestie rămâne, totuşi, constantă de-a lungul vieţii: plăcerea jocului.

Desigur, jocul se transformă. Încetul cu încetul, lăsăm la o parte păpuşile, lego-urile şi maşinuţele şi învăţăm să ne jucăm "de-a mama şi de-a tata", "de-a prinţesa şi cavalerul" şi altele de acest fel, exersând inconştient arta de a părea şi pregătindu-ne totodată pentru rolurile pe care urmează să le avem pe măsură ce creştem. Învăţăm să simulăm (sunt dură dacă spun că falsificăm situaţii?), însă cu inocenţa specifică vârstei, fără să ne dăm seama cât de folositoare ne va fi această experienţă într-o bună zi, când, cu bună ştiinţă, o vom repeta.

Mai creştem puţin şi deprindem cum să ne jucăm cu cuvintele. Descoperim sensuri şi învăţăm să le exploatăm, să facem aluzii, să batem apropouri bine mascate, să rănim sau să vindecăm, să ironizăm, să ne exprimăm mai complex. Unii dintre noi o dau în poezii, alţii în muzică, pe când alţii se rezumă la a se folosi de noile cunoştinţe doar în viaţa de zi cu zi.

Societatea ne schimbă, ne spune că pentru a reuşi să ajungem mai sus avem nevoie să-i controlăm pe ceilalţi. Aşa începe jocul cu minţile oamenilor, când testăm diverse modalităţi de persuadare, de manipulare, jucăm feste, punem piedici mentale, le sabotăm încrederea în sine pentru a-i depăşi mai uşor sau îi convingem că nu are rost să aspire la ceva mai bun, când deja au mult mai multe decât alţii din jurul lor.

În acelaşi timp, intrăm în jocul de-a iubirea, cel pentru care ne pregăteam râzând pe vremea când ţineam abecedarul în mână. Aici, regulile sunt mai complicate, nu ştim ce-şi doreşte cel de lângă noi, fie că-i femeie sau bărbat, aşa că ne încercăm norocul, mergem pe intuiţie şi încercăm să echilibrăm situaţia. Uneori ne plictisim şi abandonăm nava, alteori o dăm în jocul de-a căsătoria, un "de-a mama şi tata" mult schimbat, pentru că nu mai avem avantajul de a evada atunci când ne-am plictisit (nu discut aici cazurile extreme, specifice laşilor).

Ultima etapă, spre care niciunul din noi nu se grăbeşte, e jocul de-a moartea. E cel mai complicat, pentru că acum fiecare clipă e numărată şi planificată (mai ceva ca un salariu minim într-o familie cu 5 copii) şi ai vrea să închei toată afacerea într-un mod cât mai puţin dureros. Fiind ultima reprezentaţie, păstrăm pentru noi rolul cel mai dificil de interpretat.

Ne jucăm de-a cavalerii, pretinzând că nu ne este frică de ceea ce ne aşteaptă (deşi necunoscutul ne îngrozeşte). Ne jucăm cu cuvintele, poate chiar cu minţile oamenilor, convingându-i pe ceilalţi că suntem împăcaţi (când de fapt ne vine să urlăm din cauza tuturor lucrurilor pe care n-am apucat să le facem). Ne jucăm de-a iubirea şi căsătoria, spunându-i partenerului să-şi refacă viaţa (chiar dacă imaginea mentală a lui cu o alta ne dă fiori ciudaţi). Ne jucăm şi iar ne jucăm, iar cel mai aiurea aspect este că nu putem controla momentul în care această horă va fi întreruptă de un scurt şi sec "piua"...

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

The simple truth la masculin

2010-06-30T10:09:00.001+03:00

Că tot scriam zilele trecute despre probleme de "mijloc" care apar în relaţiile de cuplu şi săream dintr-o extremă în alta cu comportamentul feminin şi reacţiile pe care le generează în rândul bărbaţilor, la sugestia lui Raka am schimbat unghiul de abordare. Cu alte cuvinte, am încercat să-mi imaginez cum se văd, prin ochii bărbaţilor, diverse situaţii, ca să pot face o listă similară şi în cazul lor. Iată câteva probleme care, în aparenţă, nu au nicio soluţie corectă:

Dacă sună toată ziua, e agasant.
Dacă nu sună, o neglijează.

Dacă bate apropouri după prima zi, e nesimţit.

Dacă nici după o săptămână nu "pune mâna", "what the hell is wrong with him?"

Dacă o lasă în pace să se calmeze atunci când e nervoasă, nu-i pasă de ea.
Dacă încearcă să-i întrerupă monologul de plângeri, nu e în stare să o asculte până la capăt.

Dacă îi face cadouri scumpe, încearcă să-i cumpere dragostea.

Dacă se limitează la un buchet de flori de ziua ei şi ziua femeii, i se aduce aminte că ar trebui să o iubească în fiecare zi.

Dacă ascultă toată ziua Jason Mraz şi James Blunt, e prea sentimental.

Dacă o dă doar în Paraziţii, e un misogin.

Dacă îi ţine uşa când intră într-un local, e prea galant pentru o situaţie atât de banală.

Dacă intră el primul, e un porc ce nu respectă domnişoarele.

Dacă încearcă să repare ce se strică prin casă, se dă deştept că le ştie el pe toate.
Dacă cheamă un profesionist, "eu pentru ce ţin bărbat la casă?"

Dacă îi spune că o iubeşte, o dă în siropoşenii.
Dacă nu-i spune, ea nu înseamnă nimic pentru el.

Dacă iese la bere fără ea, o apucă paranoia.
Dacă o ia şi pe ea, se va plânge că n-are chef de discuţii despre fotbal, să meargă singur.

Dacă îl suprinde admirând vreo tipă de pe stradă, face crize de gelozie.
Dacă stă cuminte, se întreabă în sinea ei dacă e ceva în neregulă cu el.

Dacă se oferă să facă el cumpărăturile casnice, va fi dat la o parte pentru că nu ştie unde sunt cele mai bune oferte şi cheltuie bani aiurea.
Dacă o lasă pe doamnă să se ocupe de asta, el nu se gândeşte niciodată la casă.

Dacă e o fire agitată, o stresează.
Dacă e mai calm, o enervează că nu are cu cine se certa.

...
...
...

Sunt convinsă că nu sunt singurele contradicţii care vă scot din minţi, dar cred că m-am descurcat onorabil având în vedere că sunt femeie, deci ţin cu specia mea, plus că n-am fost niciodată în situaţiile de mai sus şi nici nu cunosc atâţia tipi care să se plângă, să zici că am avut "biblioteca" la dispoziţie. Aşa că apreciaţi efortul de a prezenta şi celalată parte de portocală, cum m-am priceput mai bine.

Pentru că da, recunosc fără ezitare că şi femeile sunt complicate. Oare cine pe cine a învăţat? Anyway, mare noroc cu diversitatea de gândire, pentru că astfel fiecare are dreptul şi şansa de a găsi pe cineva care să-l suporte aşa cum este :)

P.S. Raka, ai legătura pentru completări :D

Lecţie de geografie

2010-06-29T16:35:00.005+03:00

În această minunată şi însorită zi, Deme cea fără prea mare habar de geografie o să vă ţină o lecţie taman pe domeniul ăsta. Dacă voi bate câmpii? Probabil, doar sunt puţin dusă cu barca. Aşa că dragi copii mari şi mici, astăzi vom vorbi despre o arie protejată, aflată chiar în Timişoara, o subregiune inserată cu iscusinţă în mijlocul unei regiuni mai mari; ce să mai, e un fel de Vatican. În caz că n-aţi ghicit deja, este vorba de măreţul Iulius Mall.

În ultima săptămână mi-am cam făcut veacul pe aici, iar din observaţiile mele, înăuntrul pereţilor de sticlă e o altă lume. O lume care te întâmpină cu miros dulceag de patiserie şi care-ţi face pielea să strălucească ciudat din cauza neoanelor. Merita un articol...

Repere geografice

Soarele răsare: ora 8 dimineaţa la parter, 10 dimineaţa în restul regiunii.

Soarele apune: ora 22.

Clima: temperat continentală, cu umiditate scăzută. Se întâlnesc rar precipitaţii, şi asta atunci când în regiunea-mamă au loc furtuni, ceea ce duce la diverse fisuri - nu în stratul de ozon, ci în tavan, cauzând inundaţii şi uneori chiar pagube materiale. Vântul este slab, aproape insesizabil, iar direcţia maselor de aer depinde de locul în care sunt amplasate aparatele de aer condiţionat. Temperatura este constantă, variind între 18-22 grade Celsius.

Relieful: Etajat, pe mai multe nivele, însă fără diferenţe semnificative de aspect sau structură petrografică. Ca roci, predomină granitul şi marmura.

Fauna: Predomină rasa umană, cu specii variate pe care le poţi regăsi atât pe stradă, cât şi în atlasul de mitocănie urbană. Alături de ele putem întâlni patrupede de talie mică, iar într-o zonă special amenajată ne sunt puse la dispoziţie şi alte rase (mai zdravene) ale acestora, alături de peşti, rozătoare şi chiar reptile.

Flora este compusă în principal din arbuşti decorativi, însă pe alocuri putem întâlni chiar plante destinate spaţiilor mai micuţe, plantate în ghivece colorate.

Hidrografia nu are în componenţă lacuri şi râuri, ci doar amenajări acvatice, cum sunt cascada artificială sau câteva fântâni arteziene.

Repere socio-economice

În ciuda faptului că nu există indici de natalitate şi mortalitate, întreaga populaţie fiind constituită din imigranţi, în această regiune se oficiază anual un număr semnificativ de căsătorii şi niciun divorţ - am putea spune că aici este încurajată întemeierea de familii, întrucât există ofiţer de stare civilă, dar nu şi avocaţi specializaţi în partaje.

Principalele activităţi practicate în zonă sunt comerţul şi serviciile, însă vânzările, implicit profiturile, încep să resimtă influenţa crizei economice, tot mai acută, din regiunea-mamă.

Infrastructura

Aparent bine pusă la punct, deşi, după cum menţionam anterior, se deteriorează destul de uşor atunci când în regiunea-mamă au loc averse semnificative.

Concluzie? De data asta n-am. Dacă vreţi voi să mai completaţi cu eventuale aspecte demne de menţionat, feel free to do it :) [Sec, ştiu...]

The simple truth

2010-06-26T14:28:00.004+03:00

Când eram eu mică, tare mi-ar fi plăcut să existe cineva care să-mi spună, fără idealizări şi basme de Ispirescu, cam cum stau treburile în lumea asta. Cum nimeni nu mi-a făcut o listă prea cuprinzătoare cu situaţiile pe care le întâlneşti, ca femeie, în raporturile cu sexul opus, a trebuit să descopăr chestiile astea singură. V-am scutit de un efort de gândire şi vi le prezint şi vouă, pe scurt:

Dacă vorbeşte mult, e obositoare.
Dacă tace, e plictisitoare şi n-are nimic de zis.

Dacă se alintă şi se mâţâie, e prea femeie.
Dacă e chill, e prea apatică şi merge din inerţie.

Dacă îi comentează bărbatului, e cicălitoare.
Dacă trece cu vederea, e luată de fraieră.

Dacă şopteşte declaraţii, e o sentimentală enervant de dulce.
Dacă simulează nepăsarea, e o insensibilă.

Dacă susţine o părere opusă lui, caută motive de ceartă.
Dacă e de acord, el "n-are nevoie de ecou".

Dacă îşi ia tocuri, e piţipoancă.
Dacă e toată ziua în tenişi, "fii şi tu mai feminină, mai sexy".

Dacă e geloasă, e paranoică din cauza hormonilor.
Dacă e relaxată, nu-l iubeşte.

Dacă sună de 5 ori pe zi, e sufocantă.
Dacă îi lasă spaţiu, nu-i pasă de el.

Dacă aşteaptă ca el să achite nota, e cam profitoare.
Dacă îşi plăteşte singură consumaţia, îi striveşte orgoliul.

Dacă-i slabă, zice că se înţeapă în oase când o ia în braţe.
Dacă are ceva cărniţă, aduce "întâmplător" vorba despre săli de fitness.

Dacă vrea să se concentreze pe carieră, îi reproşează că îl neglijează.
Dacă nu se preocupă prea mult de aspectul ăsta, vrea să fie o întreţinută.

Dacă îl părăseşte când află că a înşelat-o, e o nenorocită.
Dacă îl iartă, e la cheremul lui.

Dacă ţipă la el când se ceartă, este o nebună crizată.
Dacă rămâne calmă, "cum naiba poţi fii atât de senină??"

Dacă îl întreabă cum i-a fost ziua, îl verifică.
Dacă îl lasă în pace, i se rupe de el.

Dacă se chinuie să facă totul bine, prea face planuri, nu ştie să trăiască.
Dacă nu-şi dă interesul şi lasă lucrurile în voia sorţii, "de ce mă străduiesc doar eu?"

Dacă e prinsă într-o discuţie cu o tipă şi tace la apariţia lui, îl bârfeşte.
Dacă îşi continuă nestingherită conversaţia, el nu vrea să audă "discuţii de femei".

Dacă merge la un chef fără el, sigur avea vreo şustă pe-acolo.
Dacă sunt peste tot împreună, n-are viaţă socială.

...Şi-ar mai fi de zis. Desigur, cu unele dintre situaţiile de mai sus s-ar putea să nu te întâlneşti niciodată, asta dacă ai găsit un bărbat care să ţi se potrivească şi să fie, vorba cântecului, tailor-made for you. Sau pur şi simplu, să fie un om simplu, care să ştie ce vrea sau să-i placă de tine aşa cum eşti. Ideea e că, de multe ori, nicicum nu iese bine.

Ce poţi să faci? Adaptează-te la om, pentru că nici aici nu există reguli de comportament, iar ce-i place unuia îl irită pe celălalt. Ei, dar până afli ce gen de om e şi înveţi ce-i place... ia-te după instinct şi speră că intuiţia feminină e unul din punctele tale forte :D

I de la Ignoranţă

2010-06-24T09:17:00.004+03:00

Că trăim într-o lume a tehnologiei, nu mai e un secret pentru nimeni. Dacă eu mă jucam la grădiniţă cu cărţi de colorat, copiii din ziua de azi se nasc cu mouse-ul în mână şi la 10 ani îmi spun cum să-mi aleg un laptop performant. Ca să ţină pasul cu dezvoltarea, chiar şi adulţii învaţă să lucreze cu calculatorul pentru a-şi uşura munca. Privind în ansamblu, am putea crede că toată lumea ştie cum se foloseşte această minune a secolului XX. Ei bine, am aflat recent că lucrurile nu stau chiar aşa.

În urmă cu câteva zile, în timp ce-mi făceam proba la unul din magazinele din mall, prinzând câteva momente fără clienţi, le-am întrebat pe fetele de acolo dacă merge internetul pe computerul firmei. Una din ele se duce să verifice, reuşeşte cumva să iasă din fullscreen-ul programului cu care lucrăm şi găseşte până la urmă Internet Explorer-ul. Se deschide pagina clasică about:blank, moment în care tipa se blochează şi o întreabă pe cealaltă cum să facă. Mă amuz. I se răspunde "păi scrie şi tu acolo, www google punct ro", după care îi mai arată şi unde anume trebuie să insereze chestia asta, că fata era cam dezorientată. Eu deja zâmbeam pe sub mustaţa pe care nu o am.

Apogeul? Draga domnişoară tastează cu seninătate în adress bar "www [spaţiu] gogle.ro", dă un Enter şi se miră că nu i-a găsit nimic. Verifică adresa să fie bine, e mulţumită de ceea ce vede şi deja începe să se irite că rezultatul afişat nu este cel dorit. În sinea mea, mă prăpădeam de râs, dar la suprafaţă m-am stăpânit şi i-am spus "vezi că ai uitat un o la google", la care ea: "unde? am pus .ro". Am dat-o uşurel la o parte, am făcut corectura sub privirea ei mirată şi... abracadabra! sigla multicoloră ne zâmbea amândurora. Nu am mai fost suprinsă când a căutat "yu toube", deja îmi făcusem oricum o idee despre cât de mult se pricepe în domeniul ăsta.

Întrebarea rămasă nerostită este: măi frate (sau soro, în cazul ăsta), cum poţi să nu ştii nişte chestii atât de elementare? Cred că şi bunica ştie cum se scrie google, un cuvânt atât de utilizat, încât a fost inclus şi în dicţionar prin 2007. A, şi tipa mai terminase şi Litere, la engleză-franceză (dacă era ruso-poloneză, poate mai avea o scuză). Peste toate astea, din toamnă va lucra în învăţământ. Multă baftă ei, dar mai ales ghieţilor copchii pe care îi va îndruma...

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

Prin ploi şi vânt...

2010-06-20T19:55:00.005+03:00

... merg studenţii după pachetele de acasă. Îi vezi cum se adună în staţia dărăpănată, rând pe rând, umbrelă după umbrelă, mutră plouată după mutră plouată... E un duş de nori ca-n filme, cu bulbuci şi picături călduţe, staţia se inundă, dar ei găsesc motiv de joacă şi fac valuri cu picioarele - pentru că sunt optimişti. În câteva minute, un microbuz de Duda Trans le va aduce fericirea stomacului într-o geantă verde sau neagră sau albastră, mai mică sau mai mare, după posibilităţi.

Ieri am fost şi eu cu ei. Ştiam că, orice mi-aş fi luat în picioare, degetele mele urmau să intre la apă (pentru că unele bălţi îmi ajungeau până la glezne şi, la cât sunt de zevzeacă uneori, sigur aş fi nimerit drept în ele), prin urmare m-am înarmat cu şlapi si-o umbrelă încăpătoare şi-am plecat spre minunata Olimpia. Ca de obicei, pachetul a fost peste aşteptări - deşi mama ne spune că ne-a pus cutare şi cutare şi cutare chestie, tot timpul ne trezim cu o geantă deloc uşoară, care pe lângă chestiile anunţate mai conţine şi câteva bunătăţi supriză (chec, sau cireşe, sau prăjituri, depinde de sezon şi chef). Deci da, a meritat să ies din casă pe vremea aia.

Şi, dacă tot stăteam degeaba în staţie, mi-a venit în cap melodia asta, pe care am adaptat-o la situaţia studentului de rând, poate uşor exagerată. Soră-mea s-a amuzat pe seama versurilor, aşa că iată-le mai jos, poate vă plac şi vouă:

Sunt fleaşcă şi mă-ntreb
De ce-am plecat de-acasă?
Să fie blestemul
Sau foamea ce m-apasă?
Căci n-am greşit cu nimic
Dar mult am flămânzit
Lefter am fost, şi-am ţinut post,
Acum voi fi hrănit...

(şi n-am mai continuat, că a venit fericirea pe 4 roţi şi ne-am aşezat răbdătoare la coadă)

Întâmplarea face că la întoarcere nu mai ploua aşa de tare, prin urmare eu nu eram fleaşcă...dar am rezolvat problema, ţopăind ca o copilă fără minte prin toate bălţile (cele mai mari, gen pârâu, au avut prioritate, desigur). Aşa că n-am putut decât să mă amuz pe seama privirii mirate a portarului vizavi de look- ul meu - cu pantalonii uşor suflecaţi, uzi până la genunchi, zici că tocmai alergasem pe faleză :)

Anyway, I had a blast!

Sfaturi idioate

2010-06-18T20:14:00.002+03:00

Când eram ~~tânăr ficior~~ (umm, cred că la feminin ar fi... tânără fecioară? :)) ), adică pe vremea când coatele mele luau contact cu băncile şcolii generale, citeam şi eu reviste de adolescente. În primă fază Cool Girl (pentru că toate voiam să fim cool), apoi Bravo Girl (pentru că ne ieşea şi ne autofelicitam pentru asta). Mi-a picat în mâini una, recent, iar ce m-a amuzat cel mai tare e că...nimic nu s-a schimbat.

Aceleaşi sfaturi de doi bănuţi vârâte în articole uşurele, aceleaşi In&Out, cu trenduri pentru puştoaice care încă oscilează între emo şi pitzi style, aceleaşi dileme de copile care cred că-s însărcinate dacă s-au sărutat cu vreun amărât, aceleaşi tips pentru agăţat tipi pe plajă... Na, de cele din urmă o să mă leg puţin.

Once upon a time, aruncam mai mult de o privire scurtă asupra lor. Chiar le citeam, nu scanam doar pagina ca să văd greşelile de editare. Şi nu ştiu câte dintre sfaturile lor "inteligente" am şi băgat la cap (pe moment), dar mă gândesc acum că sunt cam periculoase chestiile alea. Ţi se spune să mergi la plajă, să ocheşti vreun frumos şi să te ţii scai de el (cu privirea) până îi va trăzni lui prin cap să se ofere să te dea cu cremă. Sau te învaţă cum să zâmbeşti suav tipului de la masa vecină, aşa încât el să-ţi facă cinste cu un fresh de portocale, după care sigur veţi merge la o plimbare romantică pe faleză şi el îţi va prinde raze de soare în păr.

Deci da, sunt periculoase. În primul rând, pentru că un tip nu va veni să te uleieze dacă stai cuminte şi te uiţi la el, aşa că fetele care iau articolul în serios ori devin lascive (căutând să-l atragă), ori se deprimă şi-şi spun că sunt prea grase. Apoi, la terasă... ceva mă face să cred că, deşi s-ar putea să primeşti un suc moca, el va fi urmat eventual de un pelerinaj pe la hotelul lui, pentru că, hai să fim serioşi, tipii nu merg singuri la mare ca să caute romantisme şi să se plimbe de mânuţă prin valuri.

În plus, e scoasă din discuţie o chestie de bun-simţ: nu există reguli fixe de seducţie, la fel cum nu există nici un ghid de sărutat corect (chit că în reviste de genul e posibil să găseşti) sau mai ştiu eu ce. O chestie care îi place cuiva, pe un altul poate să-l scoată din minţi. Nu există norme universal valabile, pentru că avem de-a face cu subiectivitatea umană. Şi by the way, uneori e chiar mai bine dacă nu te chinui- tipul va veni şi singur dacă e interesat, vă spun din proprie experienţă :)

Concluzie? Revistele astea ar trebui interzise, că înnebunesc bietele fete dornice de companie masculină şi le transformă în roboţei cu gesturi stereotipizate - şi apoi se mai şi deprimă când primesc replici de genul "sunteţi toate la fel..."

H de la Huliganism

2010-06-17T22:48:00.005+03:00

Bărbaţii au avut dintotdeauna treabă cu fotbalul. În majoritatea cazurilor, ei sunt cei pe care nu-i dezlipeşti de televizor în timpul vreunui campionat sau nu-i ţii departe de stadion, dacă oraşul are o echipă decentă, de divizia A, spre mândria neamului. E drept că sunt şi tipe microbiste (am avut ocazia să cunosc una dintre ele), dar mai puţine, aşa că din punctul ăsta de vedere mă pot considera tipică pentru specia de purtătoare de tocuri: sunt puţin cam habarnistă.

Pe stadion am fost de 3 ori în viaţa mea. Prima dată, când echipa locală (Unirea Alba Iulia) juca împotriva Stelei - să tot fie vreo 5 ani de atunci. Pe vremea aia nu purtam ochelari (deci jucătorii erau nişte muşte agitate), nu cunoşteam decât foarte vag regulile şi nu ştiam cu cine să ţin (pe vremea respectivă, eram stelistă), deci a fost pierdere de timp şi bani.

În această primăvară, am testat şi stadionul Dan Păltinişan, cu ocazia a 2 confruntări ale echipei Poli: una cu Curtea de Argeş, cealaltă cu CFR Cluj, dar tot nu m-am simţit foarte ok. What went wrong?

- ochiul meu de femeie nemicrobistă nu prinde fazele suficient de repede, aşa că fără comentator pierd multe faze sau nu înţeleg întotdeauna ce se întâmplă;

- (prin urmare) nu sunt genul de om care să se implice prea mult în timpul meciului, nu mă agit cu faze de genul "hai, du-te, du-te!!" şi nu înjur dezamăgită când mingea trece la adversari. Sunt mai degrabă statică: privesc şi aştept :)

- cel mai important: mă distrage galeria. La ultimul meci am nimerit în acelaşi loc cu ei şi vreau să spun că jumătate din meci m-am uitat la ei, încă un sfert la oamenii din jur şi în restul timpului la ceea ce se întâmpla pe gazon.

Aici voiam să şi ajung: eu nu înţeleg "huliganii". Ştiu că suportul moral contează pentru jucători, aşa că fluturarea steagurilor proprii şi intonarea cântecelor specifice le dau forţă să joace (cel puţin teoretic), dar de ce e nevoie să aprinzi chestii? De ce intoxici pe toată lumea cu fumul de la nişte prostii colorate care ard (fie ele oficiale şi legale)? De ce le întorci spatele jucătorilor (la modul cel mai propriu) la finalul meciului, dacă au reuşit să obţină "doar" un egal? Tu ai fi jucat mai bine?

Sau mai sunt şi cazurile alea extreme, cum mai dau ăştia pe la televizor: oameni care rup gardurile de nervi, incediază scaunele, se încaieră cu suporterii celeilalte echipe, după care merg acasă şi sparg tot (eventual şi nevasta) pentru că au pierdut favoriţii lor (pe care îi ameninţă şi-i înjură cât pentru tot neamul). De ce atâta violenţă fizică şi verbală? Mi se pare că sunt genul de oameni care nu au o viaţă şi trăiesc strict pentru asta, ca nişte roboţei cu 2 comenzi: somn şi fotbal. Creier zero.

Eu nu ştiu... sunt eu mai ciudată şi mi s-a dereglat sistemul de detectare a normalităţii, sau oamenii care iau lucrurile chiar atât de în serios au o problemă la etaj?

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

Tipic masculin

2010-06-13T14:47:00.007+03:00

Ideea de a scrie despre asta s-a născut în mintea mea mai demult, odată cu schimbarea majoră de pe blogul celor de la TVdece, unde autorii îşi semnalizează articolele printr-un sutien sau o cravată. Şi când am văzut delimitarea asta, m-am gândit la cât de puţine chestii legate de vestimentaţie le-au mai rămas tipice bărbaţilor. Să le luăm pe rând:

Pantalonii. Folosiţi încă din secolul 19 la munca în minele de cărbuni sau plimbările pe cal, pantalonii pentru femei au devenit mai populari în anii '60, când un designer pe nume André Courrèges i-a transformat în articol de modă. Şi uite-aşa am ajuns noi să purtăm toată ziua bună ziua blugi, pantaloni cu dungă, colanţi şi hot pants :))

Cămăşile. Duse sunt vremurile când femeile purtau doar rochii bufante cu decolteu până la buric şi corsete sufocante! Voi păreaţi să vă simţiţi tare bine în cămăşi, aşa că le-am adaptat pentru dimensiunile noastre şi-am dat naştere la tot felul de modele noi - colorate, floricite, strâmte, largi, cu curea peste, cu volane, cu sclipici... sky is the limit.

Pălăriile. Din Evul Mediu (când biserica obliga femeile să-şi ascundă părul) şi până azi, ele au evoluat de la scufiile alea dubioase, la bonete de tot felul şi până la pălăriile astea cu croi mai masculin pe care le vedem peste tot. V-am luat până şi băscuţele în stil Gavroche sau cele cu cozoroc! :)

Cravatele. E drept că în general le asociem cu bărbaţii la costum, dar să nu uităm că avem şi noi câteva modele mai "pentru noi": sunt ceva mai scurte, mai înguste, sunt de obicei monocrome şi unele sunt din satin sau cu paiete (alea chiar nu-mi plac). Tot aici intră şi papioanele, că şi pe ele le-am văzut la unele domnişoare (mult mai rar, ce-i drept).

Aş putea să mă leg şi de ceasurile cu cadran mare, cumpărate în draci vara trecută pentru uz propriu, dar nu mai lungesc povestea. Ideea de bază cred că aţi priceput-o: dacă noi, ca femei, tot mai avem chestii care ne definesc din punct de vedere vestimentar (sutien, bikini, tocuri, rochii şi fuste - care sunt ale noastre peste tot, exceptând Scoţia), pe voi v-am cam deprivat de specificităţi. Şi dacă lăsăm la o parte the looks, merită menţionat faptul că unii dintre voi aţi început să ne furaţi fardurile, penseta şi ojele din poşetă - sunt curioasă în cât timp ne va dispărea şi glossul :) Dar las', că şi blondele noastre v-au acaparat hummerele (tot timpul mă amuză fazele de genul)...

Aşa că dragilor, ce vă rămâne vouă de făcut pentru a vă distinge clar ca bărbaţi este să vă comportaţi ca atare. Act manly. Aveţi, totuşi, câteva avantaje faţă de noi şi ar fi păcat să ne lăsaţi să uităm de ele :)

Ziua fără doruri

2010-06-10T02:38:00.005+03:00

Pot să mă pun să dorm, sunt convinsă că somnu-mi va fi liniştit. De ce? Pentru că azi e una din puţinele zile în care mă întind la odihnă fără să mă gândesc la zece mii de chestii înainte de a-l lăsa pe Ene să mă fure. Şi cel mai important, azi...

Nu mi-e dor de neamuri - cu toate am vorbit de cel mult două zile, sunt toţi bine, life goes on;
Nu mi-e dor de socializare - doar am reluat legătura cu un fost coleg de liceu;
Nu mi-e dor de jocuri de societate - mi-am potolit cheful pe terasa de la Roma, la o partidă prelungită de rummy;
Nu mi-e dor de foştii colegi de clasă - am vorbit cu câţiva dintre ei la telefon zilele astea şi mi-am dat seama cât de mult ne-a schimbat aproape-anul care a trecut;
Nu mi-e dor să învăţ - deşi mai am încă 2 examene în sesiunea asta;
Nu mi-e dor de copilărie - jumătate din zi mi-am petrecut-o făcând baloane de săpun şi umplând complexul cu ele;
Nu mi-e dor să fiu "băgată în seamă" - balonaşele au atras destul atenţia asupra mea :))
Nu mi-e dor să fac greşeli - bineînţeles că am bifat vreo câteva pe listă şi am reuşit să mă asortez cu articolul precedent;
Nu mi-e dor de vară - în sfârşit s-a instalat confortabil, stabilind once for all că în dulapul meu trebuie să fie plin de bluze şi rochii vaporoase/scurte...

Mai pe scurt, azi mai mult ca oricând nu mi-e dor. Pentru că am avut o zi drăguţă, în care am făcut cam tot ce mi-aş fi dorit şi care a fost încălzită de soarele strălucitor şi de relaţionările interumane plăcute şi destresante din agendă. Şi asta e întotdeauna o chestie pe care mi-aş dori să o repet până învăţ coregrafia cap-coadă, apropiindu-mă de perfecţiune cu fiecare pas săltat care îmi reuşeşte... un dans al vieţii, în care fiecare aspiră la un loc pe podium :)

G de la Greşeli

2010-06-09T17:36:00.004+03:00

Toţi oamenii greşesc, unii mai mult, iar alţii (care-s mai chibzuiţi) mai puţin. Pe baza experienţei mele de viaţă (nu aveţi aşteptări prea mari, am doar 19 ani), am identificat următoarele tipuri de erori:

1. Greşelile involuntare (sau gafe)
Nimeni nu e perfect, aşa că nici vorbele şi reacţiile noastre nu pot fi întotdeauna cele mai potrivite. Fie se întâmplă ca unele chestii pe care noi le considerăm normale să fie jignitoare pentru alţii, fie nu ne dăm seama ce porumbel a scăpat pe gură până când răul deja e făcut...cert e că gafele sunt omniprezente în viaţa de zi cu zi. Partea bună e că unele dintre ele sunt funny şi stârnesc multe râsete. Partea proastă e că nu sunt toate aşa, iar atunci când se adună prea multe "lovituri în bară" neamuzante, oamenii încep să-şi pună întrebări cu privire la IQ-ul persoanei respective şi ar putea chiar să se ajungă la evitarea ei.

Sursele acestor greşeli involuntare pot fi foarte multe, dar despre trei dintre ele pot să-mi dau cu părerea, căci le-am văzut mai des:
- incapacitatea de a trece subit de la un stil de a vorbi la un altul şi deci, inadecvarea limbajului la situaţie (prea ofensiv în discuţii amicale sau prea multă îndârjire când era nevoie de calm)
- necunoaşterea momentului în care ar fi mai bine să închizi gura (căci uneori, relaţiile care par destul de apropiate nu sunt chiar aşa)
- neputinţa de a-ţi păstra gândurile pentru tine, atunci când sunt total opuse opiniilor celorlalţi şi nu e vreun brainstorming (ăsta fiind unul din puţinele cazuri în care lupta ideilor generează ceva bun).

2. Greşelile din neştiinţă
Sunt acele erori care apar atunci când te trezeşti vorbind despre chestii de care nu ai habar - de exemplu, să spui că Hitler voia să cucerească Europa prin 1920, că Valentino Rossi e campion de formula 1 sau în discuţii despre roţile unei maşini, tu să aminteşti câteva componente ale motorului care n-au nicio treabă cu subiectul. Aici situaţia e clară, iar rezolvarea simplă: dacă nu ştii, nu te băga. Sau cum bine zicea vorba aia: Mai bine să taci şi să laşi impresia că eşti prost, decât să deschizi gura şi să înlături orice dublu (deşi, în contextul ăsta, "prost" ar trebui înlocuit cu "dezinformat").

3. Greşelile conştiente
Dacă "a greşi e omeneşte", a da sfaturi altora ca să le previi greşelile e o lege supremă. Orice om care-ţi vrea binele te sfătuieşte în aşa fel încât să nu îi repeţi prostiile, pentru ca măcar tu să ieşi bine dintr-o situaţie care, în cazul său, a avut final nefericit. Ei, dar aici intervine o problemă: nouă nu ne place să ni se spună ce să facem. Dacă X a făcut aşa şi nu i-a mers, sunt convins că EU, cu inteligenţa-mi sclipitoare, o să rezolv problema de n-o să se vadă! Aiurea! Mai bine am fi ascultat.

Problema noastră e că nu învăţăm decât dacă ne frigem personal; experienţa altora nu ne prea interesează. Încălcăm cu bună ştiinţă regulile şi ignorăm sfaturile, regretând apoi când iese ca naiba toată povestea şi dorindu-ne să ne fi gândit mai bine înainte de a face prostia. Dar deh, fiecare are dreptul la propriile greşeli, ce, tu eşti perfectă? - asta e replica pe care o dau de atunci când a mea soră îmi zice chestii de om mai mare şi eu mă încăpăţânez să fac tot cum vreau eu, deşi sunt conştientă că fac prost (şi în sinea mea sper să fie bine, totuşi, că altfel I would stay out of it).

Ce mai rămâne de făcut? Pot doar să sper că, pe măsură ce ne maturizăm, chestiile astea se mai estompează. Că nu-i totul pierdut, şi învăţăm în timp să evităm gafele, ne dezvoltăm cultura generală (ca să nu mai dăm cu bâta-n baltă) sau măcar ne prindem când să tăcem. Cât despre ultima categorie... ei bine, nu ştiu dacă peste asta vom reuşi să trecem vreodată. Dar şi de ne iese, tare bine-ar fi :)

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

Despre fani şi dorinţa de atenţie

2010-06-06T00:13:00.009+03:00

Azi vreau să vă cunosc! Mie nu mi-e frică să-mi afişez numele întreg în deschiderea blogului, aşa că nu găsesc vreo scuză bună ca să nu îmi spuneţi, la rândul vostru, măcar un pseudonim, câteva cuvinte despre voi şi eventual motive pentru care mă citiţi, plus ce mai vreţi voi (dacă mai vreţi).

De unde şi până unde vă întreb eu chestii din-astea? Păi, se pare că de câteva zile m-am procopsit cu un fan. Un om care a intrat din greşeală (probabil) de pe twitter şi mi-a luat la purecat blogul, lăsând comentarii pertinente, bine închegate şi la subiect la multe dintre articole, fie ele noi sau vechi. Nu am descoperit încă ce-i atât de fascinant la colţul meu de internet, dar de fiecare dată când mai intră cineva nou şi începe să ia arhiva la răsfoit, spunându-mi că-i place ce vede, îmi dă aşa un sentiment de ... hmm... nu ştiu ce sentiment, în orice caz e plăcut.

Nu mi-e frică să recunosc că la capitolul ăsta sunt un om normal: vreau şi eu atenţie câteodată. Dar nu asta vrem toţi? Este o frază devenită clişeu prin blogosferă (alt cuvânt-clişeu, trebuie să inventăm termeni noi): nimeni nu-şi face blog public doar pentru el, că dacă era aşa, nota observaţiile personale într-un caiet, nu le punea pe net. Ok, că unii ajung să facă şi bani din asta, e ok - eu una nu intenţionez să o apuc în direcţia asta, pentru că ştiu că scriu prea necomercial pentru a fi băgată în seamă de sponsorii mari. Prin urmare, îmi rămâne plăcerea de a fi băgată în seamă :))

Revenind la fan, ştiu că îl cheamă Andrei, are blog şi cont de twitter şi momentan locuieşte pe Coasta de Azur (deşi el nu se simte prea norocos, eu tot îl invidiez). Fie se plictiseşte crunt în casă, ferindu-se de caniculă, fie oi fi scris eu ceva bun pe-aici (chit că articolele de care pot zice să sunt încă mândră sunt puţine), cert e că revenirea lui mă bucură. Şi asta mă trimite cu gândul la ceilalţi cititori ai mei - nu-s cu miile, ca la case mai mari, dar există, mulţi dintre ei în umbră: nu comentează, dar sunt acolo, nişte ochi care-mi inventariază gândurile. Şi-mi dau seama că poate pe mulţi dintre ei nu-i cunosc sau n-am habar că i-am câştigat de partea mea... şi e păcat (apropo, suita de şi-uri e intenţionată). Aşa că pentru puţinii mei fani, transform acest articol în pagină separată.

Ar fi nepoliticos să refuzaţi invitaţia unei domnişoare, aşa că lăsaţi sfiala şi scrieţi două cuvinte, că nu o să vă doară mânuşiţele. Chiar apreciez "efortul" :)

Noua stemă a României

2010-06-03T14:18:00.002+03:00

Purtătorul de cuvânt al Guvernului a anunţat astăzi hotărârea cabinetului de a schimba stema României. Noua stemă, înfăţişând un prezervativ, este considerată ca fiind mult mai reprezentativă pentru situaţia şi performanţa politică actuală.

Prezervativul va simboliza inflaţia, oprirea producţiei, distrugerea generaţiilor viitoare, protejarea unor capete tari şi mânjite. De asemenea, el va da populaţiei un sentiment de protecţie, în timp ce aceasta va fi, în continuare, f***tă.

via Y!M

F de la Fus orar

2010-06-02T20:14:00.000+03:00

Cine are impresia că fusul orar depinde doar de poziţia geografică, se înşeală. De fapt, chiar nu e nevoie să treci un ocean ca să faci din zi, noapte - studenţia (sau nu neapărat, tânăr să fie omul) e tot ce ai nevoie! Cum? Dacă eşti în pagina principală a blogului, apasă pe butonaşul ăla crem de mai jos şi te lămureşte Deme... dacă nu, just keep reading! :)

Pe măsură ce creştem, începem să emitem faţă de părinţi tot felul de pretenţii de emancipare - impunerea unui stil vestimentar propriu, activităţi extra la alegerea noastră şi ore mai târzii de ajuns acasă, respectiv mers la somn. Oricâtă libertate am primi de acasă, atunci când "scăpăm" şi ne mutăm singuri avem un prim impuls de a ne testa limitele, gen "cât pot să rezist treaz?" sau "cât alcool pot duce?" (tocmai de-asta, o săptămână la mare necesită încă una după, de recuperare). Impulsul ăsta se poate transforma foarte uşor în obicei în timpul studenţiei, când deja mulţi locuiesc departe de părinţi şi nu îi mai controlează nimeni ce fac.

Well, cred că singura abatere mai gravă de la normalitate, în cazul meu, este regimul de somn. S-a dus naibii programul meu relativ fix de schlafen de la 12 la 6:30, chiar până la 10 în weekend (mno, cu variaţii când mai chefuiam pe la zile de naştere, dar nu prea des în a 12-a). Acum dorm cum apuc şi cum mă ia Ene pe la gene.

Uneori, se întâmplă să am sport de dimineaţă, urmat de încă vreo 2 cursuri tip sleeping pill, aşa că inevitabil când ajung acasă mă prăbuşesc la loc în pat, iar noaptea sunt plină de energie şi adorm foarte târziu. Dacă se mai strecoară şi-o ieşire pe undeva sau o seară de rentz şi tekken pe-acolo, gata-i treaba. Trezirea la amiază, culcat iar târziu... azi aşa, mâine aşa, zilele care încep mai repede de 10 devin un chin, iar sforăitul la 1 noaptea o raritate.

Încet-încet am luat-o pe un alt fus orar (apropo de asta, uite cum mi-l ilustrează cei de la sleepingtime). Asta să zicem că n-ar fi fost chiar un capăt de ţară, că în fond, atâta timp cât ora de culcare şi de trezire e cam aceeaşi, nu-i prea mare bai. Problema este că a început, mai nou, sesiunea, iar examenele vă asigur că nu mi-s puse după-masa; plus că mai am şi de învăţat, iar eu nu pot să mă concentrez decât ziua, cât e lumină afară. Ori dacă eu dorm până la 12... aţi înţeles ideea.

Prin urmare, de vreo săptămână şi ceva încerc să revin, treptat şi graţios, la ora de om considerat a fi normal. Da, asta înseamnă că iar am schimbat "continentul" şi ritmul biologic - da' măcar am reuşit să trec peste primele zile, alea cu manifestări ciudate, şi-acuma sunt aptă de învăţat şi dat examene. Dar vine ea şi data de 20 iunie... :D

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

Good girl gone... Rihanna

2010-05-29T18:02:00.002+03:00

Voi vă mai aduceţi aminte cum arăta Rihanna când era pe la începuturile carierei? Ştiţi voi, fata aia dulce ce cânta "Pon de Replay" şi ne spunea povestea unei "Unfaithful"... Unde a dispărut? Fusta tot mai ridicată, părul tot mai scurt, apariţii tot mai sexy, hainele tot mai "Gaga", mutra tot mai pictată, vocea cât mai modificată... we're talking about a good girl gone Rihanna. Facem o retrospectivă?

1. 2005
Scoate primul album, "Music of the sun", cu melodii lejere - nici măcar pe tata nu îl deranjau când mai nimereau la radio, zicea că sunt liniştite şi faine (exceptând Pon de Replay). Asta era vremea când poza în fată cuminte:

2. 2006
Pe vremea când încă mai arăta ca una, lansează albumul "A Girl Like Me" - piese de bază SOS, Unfaithful, We ride, Break it off. Pot să spun că arăta inocent şi sweet pe-atunci:

3. 2007
Un nou album, ce-i anunţă transformarea: "Good Girl Gone Bad". Adoptă un look mai sexy, pletele iau forma unei coafuri bob, accentul cade pe corp (vezi Umbrella). Vrea cu disperare, probabil, la fel ca multe alte artiste (cântăreţe, actriţe), să arate că a crescut, s-a maturizat, nu mai e o fată, ci o femeie. Totuşi, cel mai mare şoc de stil pentru mine a fost clipul de la Disturbia, unde mi s-a părut că arăta absolut groaznic.

4. 2009
Apare şi albumul ce acum e pe val, "Rated R", cu videoclipuri care mai de care: Roussian Roulette, Rude Boy (la care nu mă pot uita, că mă doare capul) şi nou lansatul Rockstar 101 (care mă va face să evit MTV-ul vara asta, că sigur va fi difuzat în draci)

Comentarii? Nu, mai bine mă abţin. Oricum, numeroasele discuri de platină şi zecile de milioane de views pe youtube (look mai trashy = mai multe views) par să confirme că, din punct de vedere vizual şi muzical, e pe drumul cel bun: al banilor. Nu vreau să credeţi că mă leg de asta - bravo ei, se pare că ştie să se vândă. Banul să iasă, ce mai contează că-i kitsch şi ca arată ca ultima vagaboandă? (Ok, se pare că nu m-am abţinut până la urmă...). Ce va aduce viitorul? Numai Rihanna mai ştie. Eu cred că ar trebui de pe-acum să-mi acopăr ochii, just in case...

Notă: Pozele care, prin click, nu vă duc la sursă sunt luate cu print screen din videoclip.

E de la Eye contact

2010-05-22T21:32:00.000+03:00

De mică am fost fascinată de ochi. Verzi, cenuşii, albaştri, negri, căprui, mari sau mici, rotunzi sau "chinezeşti"... ochii sunt, alături de zâmbet, prima chestie pe care o observ atunci când cunosc o persoană. Nu ştiu dacă e din cauze estetice sau involuntar mă gândesc că s-ar putea să găsesc acolo ceva mai mult decât exprimă cuvintele... cert e că îmi place să privesc direct, fără ocolişuri.

Ce mă enervează e că sunt o grămadă de persoane care-mi evită privirea, pentru că se pierd sau pur şi simplu nu vor să se lase citite. Ce-i drept, eu am şi obiceiul de a menţine contactul vizual cam 90% din durata conversaţiei şi unii oameni se intimidează mai uşor când sunt priviţi cu intensitate, dar totuşi... open up, people! Că nu îţi fur energia vitală dacă îţi admir superbitatea ochilor, iar primul lucru când ajung acasă NU va fi să fac voodoo ca să te deochi. Nici nu încerc să îţi ghicesc intenţiile criminale în funcţie de dimensiunea pupilei (decât rareori :D).

Pot, ce-i drept, să-mi cam dau seama dacă sunt minţită, dar şi chiar şi asta ai putea evita dacă înveţi să te controlezi (vă spun din proprie experienţă că ochii nu te trădează decât dacă le dai voie). Sau pot să remarc cât de interesantă e combinaţia de culori a irisului, dacă eşti unul dintre cei cu ADN nehotărât (nici verde ca mama, nici albastru ca tata: verde-albăstrui). Apăi nu feri privirea, ca să mă obligi să-ţi observ cearcănele :))

Ce s-o mai lungim? Look into my eyes! Că altfel s-ar putea să nu observi când îţi fac cu ochiul... şi-ar fi mare păcat :)

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

Serialele vieţii

2010-05-19T15:04:00.007+03:00

Tomata a binevoit să mă cadorisească cu o leapşă de toată frumuseţea, despre serialele de care mi-am lipit ochii de-a lungul vieţii. So here we go (nu credeam că vor ieşi atât de multe la final):

Când eram un pui de om crescut cu grijă de bunica, îmi plăcea să mă uit seara la Dallas (încă mai ştiu să fredonez genericul) şi la Beverly Hills 90210, cu care aveam şi o întreagă colecţie de abţibilde lipite pe televizor.

Apoi am fost adusă la Alba, unde am dat de minunea canalului Acasă tv, care m-a încântat cu zeci de telenovele. Prima a fost Esmeralda, căreia i-au urmat multe multe altele, văzute integral sau din când în când: La extrana dama, Salome, Maria la del barrio, Muneca brava (Înger sălbatic), Rebelde Way (ăia originali), Cosas del amor, Luisa Fernanda, Carita de angel, Mi gorda bella, Marilyn, Betty la fea + Ecomoda, Juana la virgen, Locura de tu amor, Te sigo amando, Piel de otono, Rosalinda, Victoria... şi au mai fi fost, dar n-am chef de tot pomelnicul, plus că le-am mai şi uitat. Cert e că de aici am învăţat ceva spaniolă, ca mulţi alţii :))

Prin vacanţele de vară, când la bunici prindeam doar TVR1, am fost "Saved by the bell", mi-au făcut farmece tipele din Charmed şi m-au atras Pasiuni-le (asta până când a devenit prea surreal şi le-am dat pace), iar mai târziu, Fox Kids mi-a pus la dispoziţie Goosebumps şi Eerie, Indiana.

Seriale văzute "pe sărite" au fost Doctor Quinn, Hercule, Xena, Lieutenant Columbo, Seventh Heaven, Charlie's Angels, Sex and the City, CSI, Criminal Minds, Desperate Housewives, The Nanny, mai nou şi The Good Wife... şi Gossip Girl, din care am văzut vreo 3 episoade, după care m-am blocat că nu mai mergea dvd-ul şi mi-era lene să îl scot de pe net. Şi Prison Break, la care m-am blocat la finalul sezonului 2. A, şi mai era o telenovelă turcească la care se uita mama anul trecut şi m-a corupt la vreo câteva episoade, Înainte de sfârşit îi zicea.

Şi ca să nu ziceţi că sunt o neserioasă, am văzut şi eu ceva cap-coadă: The Dead Zone şi Grey's Anatomy. Mai am în plan The big bang theory, Sex and the city (de luat de la început), King of Queens, Private Practice, House MD şi încă vreo câteva...dar astea după ce scap de sesiune :)

Leapşa merge mai departe la Nicoletta, Jorjh... şi la cine mai vrea. I-aş pasa-o şi lu' sor-mea, dar majoritatea sunt "la comun", cel puţin din copilărie :)

Engleza în 5 ore

2010-05-14T22:13:00.002+03:00

Am dat zilele trecute de un site care promitea tocmai chestia asta: să te înveţe engleza rapid şi simplu, "fără să toceşti manuale greoaie şi frustrante". Bun, să zicem că o fi descoperit cineva vreo metodă revoluţionară de a te învăţa, aşa încât tu să reţii 400% din ce ţi se predă. Puţin probabil, dar azi sunt optimistă. Ce mi se pare, însă, de-a dreptul tras de coadă e "termenul de execuţie": 15 minute pe zi, timp de 21 de zile. Riiight.

Cu un calcul simplu, asta înseamnă 5,25 ore. Cinci ore şi un sfert. Cât de naiv poţi să fii ca să crezi chestia asta? Consider că nu e omeneşte posibil să prinzi atâtea bucăţele dintr-o limbă necunoscută şi să le bagi la cap, într-un timp atât de scurt. Eventual înveţi expresii de bază, gen How are you şi My name is, plus cifrele, culorile, zilele săptămânii. Dar de aici până la a putea spune "vorbesc engleză"... mai e cale lungă. O fi limba asta mai simpluţă, dar se bazează totuşi pe gramatică, reguli, expresii, phrasal verbs şi nu în ultimul rând, conversaţie - ceea ce lipseşte cu desăvârşire dintr-un curs audio împărţit pe bucăţele de câte-un sfert de oră.

Şi mintea mi se întoarce iar la cele 5 ore... Păi eu am făcut tot gimnaziul şi liceul câte 6 pe săptămână (da, 8 ani în regim avansat), plus ore de conversaţie cu voluntari din America, plus pregătire suplimentară pentru cambridgeuţ şi încă am impresia că nu vorbesc bine engleza, că mai am multe de învăţat. Oi fi eu mai grea de cap, sau partea cu "engleza impecabilă" (ce mai, Shakespeare te fac ăştia!) e doar o promisiune frumoasă? Dacă voi n-aţi şti limba asta, v-ar convinge un curs de genul?

Semnale greşite

2010-05-13T11:26:00.009+03:00

De mici suntem învăţaţi să fim deschişi, sociabili şi să ne arătăm prietenoşi cu cei din jur, pentru că avem nevoie de oameni în jurul nostru, oameni cu care să comunicăm şi să ne împărtăşim experienţele. Ce te faci însă când ei înţeleg greşit semnalele tale de prietenie? Există 2 tipuri de situaţii:

1. Oameni care te privesc suspicios. Fie că sunt mai retraşi, se consideră destul de lame şi trăiesc cu impresia că nimeni n-ar vrea să le fie în preajmă (caz în care te vor aborda cu întrebări de genul "De ce ai vrea tu să fii prieten cu mine? Nu ai destui?"), fie au senzaţia (bazată pe experienţă, de cele mai multe ori) că urmăreşti nişte interese ascunse, că vrei să profiţi într-un fel de prietenia pe care tocmai încerci să o legi - întrebarea principală fiind, în acest caz, "Ce vrei de la mine?".

Dacă despre prima categorie nu ştiu să vă spun prea multe, pentru că am observat-o doar din afară, pot să vă spun însă că mă regăsesc uneori în cea de-a doua situaţie. I mean... când un coleg care mă ignoră total un semestru şi apoi vine într-o zi tot un zâmbet în direcţia mea, automat mă întreb în sinea mea ce vrea de la mine, că doar nu şi-a dat seama aşa, brusc, ce ochi frumoşi am şi ce zâmbet de Mona Lisa.

2. Oameni care iau bunele intenţii drept altceva. Ca fată, mi s-a întâmplat adesea să induc în eroare, total neintenţionat, diverşi tipi. De obicei vorbesc foarte deschis cu oamenii, într-un stil pe care, dacă nu mă cunoşti prea bine, ai putea să-l iei drept flirt. Dar Doamne, nu flirtez cu fiecare tip care-mi iese în cale!

Discuţiile cu persoane de sex masculin sunt mult mai lejere de obicei, de-asta îmi place compania lor. Între fete, ne analizăm prea mult, intervin rivalităţi, invidii, răutăţi, pe când bărbaţii se limitează la conversaţie. Aşa că, dacă întâlnesc vreun om simpatic, cel mai probabil o să îl acaparez pentru câteva pahare de vorbă, doar ca să fac schimb de idei. La fel de bine, pot să ies la suc, la ciorbă, la ping-pong, la prăjitură, la îngheţată, la film sau mai ştiu eu unde, fără să am altă intenţie decât socializarea. De "just friends" aţi auzit? Da? Păi şi-atunci ce vă apucă pe toţi, de vedeţi acolo mai mult decât este de fapt şi credeţi că vă fac avansuri? De ce aproape toţi oamenii faini ajung să "se dea la mine" până la urmă? Să ştiţi că devine foarte stresant la un moment dat... şi apropo, deocamdată nu-s disponibilă.

Şi dacă nu puteţi înţelege şi respecta chestia asta, va trebui să răresc întâlnirile cu voi, pentru că nu vreau să vă încurajez în direcţia care nu trebuie, plus că mă simt ciudat dacă de cealaltă parte a baricadei se întâmplă mai multe decât ar trebui. Prin urmare, puteţi să încercaţi, rogu-vă, să nu depăşiţi linia aia micuţă dintre prieteni şi oameni pe care trebuie să-i evit pentru siguranţa tuturor?

D de la Dulceaţă

2010-05-10T13:39:00.007+03:00

Am multe momente în care mă simt copil - atunci când mă trântesc în iarba din spatele casei bunicilor doar pentru a-i simţi moliciunea şi mirosul, sau când mănânc cu poftă nişte ciocolată de casă, sau când savurez o îngheţată de la aparat (cum este lângă Operă în Timişoara sau la Mercur, în Alba), sau când fac mofturi, sau când mă joc cu verişorii mei până-n 5 ani şi le cânt "hai-li, hai-lo, cium-tacă-tică-lagă-lo"... Dar, poate cel mai mult, mă simt copil când am borcanul cu dulceaţă în faţă.

Prune? Caise? Gutui? Cireşe? Căpşuni? Mure? Măceşe? Zmeură? Vişine? Nu fac mofturi. Desigur, am şi eu preferatele mele - cireşele sunt pe primul loc, indiferent ce le-ai face - dar asta nu înseamnă că nu savurez fiecare linguriţă ca şi cum ar fi ceva nepreţuit. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, bucăţelele astea de fruct îngrămădite într-un borcan sunt, într-adevăr, nepreţuite. Pentru că sunt făcute acasă şi sunt pregătite cu drag de mama, sau de bunica la care am crescut, sau de sora celeilalte bunici, care e maestră în tot felul de plăceri gastronomice. Şi mai sunt nepreţuite, pentru că sunt făcute în principal pentru mine, deşi nu le-am cerut niciodată: Cami se omoară după dulceaţă, hai că fac să-şi ducă la Timişoara.

Mai e şi-o chestie practică la mijloc, pentru că mama, cel puţin, ştie că dacă am borcanele mele nu mor de foame, orice-ar fi. Şi nici nu mai mănânc o tonă de dulciuri pline de chimicale căci, dacă mi se face poftă, frigiderul e aproape. Pâinea e pur opţională :)

Cu toate astea, dacă textul mai sus te face să crezi că sunt o dulce de felul meu, află că te-ai înşelat. Borcanul cu fericire îmi încântă papilele gustative, dar nu are niciun efect asupra comportamentului faţă de ceilalţi, că asta e o chestie ce ţine de felul de a fi. Dar hei, dacă-mi apari acum la uşă cu un nişte gem de vişine, cred că putem negocia... :D

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

rEvoluţie

2010-05-10T08:52:00.004+03:00

Sper că ai dormit bine nopţile trecute, pentru că o să ai nevoie de toată energia: azi începe rEvoluţia Studentfest! Ce înseamnă asta? 7 zile de activităţi şi distracţie, 8 secţiuni diferite (arte, arhitectură, fotografie, muzică, film, teatru, literatură şi publicitate), vreo 14 locaţii, multe activităţi (workshop-uri, conferinţe, vernisaje, spectacole de teatru, concerte, party party şi alte cele)... şi puţine ore rămase pentru somn :)

Cine organizează? OSUT - Organizaţia Studenţilor din Universitatea de Vest Timişoara
Cine sponsorizează? Raiffeisen Bank şi al lor Student Bank
Ce trebuie să faci tu? Just be there, garantez că o să-ţi placă!

Mai jos ataşez programul general, să ştii unde şi când trebuie să mergi :)

rEvoluţionează-ţi programul pe săptămâna asta şi nu uita: dacă treci azi prin Unirii, zâmbeşte! Se fac poze :)

Femei cu suflet de bărbat

2010-05-08T21:40:00.005+03:00

Femeia zilelor noastre e diferită de cea de acum 25 de ani. Pe lângă faptul că a lăsat-o mai moale cu supravegheatul cratiţelor şi a trecut la activităţi mai intelectuale şi mai business sau că aspectul ei fizic ţine pasul cu inovaţiile în domeniul dietelor şi cosmeticelor, chiar şi imaginea ei în societate şi modul de a reacţiona în anumite situaţii au suferit modificări considerabile.

Într-o lume tot mai grăbită, mai rece, mai impersonală, manifestările emoţionale care odată o caracterizau se cam duc pe copcă. Pisicelile, alintatul, geloziile exagerate, telefoanele miorlăite în miez de noapte, insistenţele de a-şi căra iubitul la filme siropoase au ajuns să i se pară o latură pe care e mai înţelept să nu o afişeze. Sentimentele nu-şi mai găsesc atât de des exprimarea în cuvinte, că "poate se mai satură şi bărbatul ăla să mă asculte spunându-i cât mi-e de drag". Şi în plus, nu vrea să rişte ca el să şi-o ia în cap (şi să creadă că gata, e a lui orice ar face), sau poate se teme să nu-l sperie grăbindu-se cu declaraţiile, sau şi mai rău, să pară o disperată sufocantă. Şi atunci tace şi-şi pune masca indiferenţei, închipuindu-şi că asta e calea cea mai bună de urmat. Că...nu trebuie să ştie cât ţin la el de fapt.

Inspirată de modelul Hollywood, femeia de azi tratează mult mai superficial relaţiile. Nu mai e aşa de sigură că vrea să se căsătorească, plus că admite posibilitatea de a face pasul ăsta de mai multe ori. S-a obişnuit cu ideea că tipul agăţat cu o seară înainte o să rămână, cel mai probabil, un one night stand care nu o va mai căuta vreodată. S-a obişnuit cu însăşi ideea de one night stand, acea legătură strict fizică pe care nu ar fi conceput-o cu câţiva ani în urmă şi pe care o considera ceva lipsit de respect la adresa ei. A învăţat să fie inventivă în pat, să lase jena deoparte, să simtă cu corpul mai degrabă decât cu sufletul.

A încercat să se plieze pe dorinţele bărbatului (aşa cum şi le imaginează ea): este deschisă, dezinhibată, nepisăloagă, chill, uneori infidelă (deşi nu ăsta era scopul bărbatului, care încă se mai simte jignit de manevră), nu comentează dacă el uită să o sune 2 zile şi îl înţelege dacă el vrea să iasă de 4 ori pe săptămână cu prietenii la bere. Şi ştie că n-are de ce să fie geloasă, pentru că instinctul îi spune când ceva nu e în regulă. E o femeie cu suflet simplificat, de bărbat - încearcă să nu-şi bată prea mult capul cu vreun drob de sare care ar putea să o lovească în cap.

Într-un cuvânt, femeia (care se crede) modernă a devenit tolerantă. Poate prea tolerantă - dar asta depinde de persoană şi de cât e de dispusă să lase de la ea. Pare că nimic nu o afectează, pentru că a învăţat cum să-şi mascheze slăbiciunile, cum să ascundă faptul că este totuşi fragilă. Vulnerabilă. Femeie. Sexul slab. Are mereu aerul că nu-i pasă de întorsătura pe care o iau lucrurile - chiar dacă o loveşti în locul cel mai dureros, în cea mai sensibilă cută a sufletului, este prea demnă pentru a-ţi oferi satisfacţia de a o vedea suferind. La ce i-ar folosi? Nu vrea să fie catalogată drept o femeie proastă care s-a lăsat rănită, "încă una care suferă din dragoste".

Şi totuşi... Te-a amăgit. Dacă este expertă în ceva, aceea e arta de a părea. Pentru că, deep down, chiar îi pasă, mai mult decât ar putea să arate sau să exprime în cuvinte. Este convinsă că a învăţat să se ataşeze emoţional cu precauţie - întâi El trebuie să facă dovada că merită, şi-apoi e safe - însă nu-i iese întotdeauna, că-i om şi ea. Se frământă, însă doar atunci când este singură, ea cu sufletul ei şi secretul e în siguranţă. Se consumă, pentru că vrea să fie totul bine. Se agită, pentru că vrea să se simtă în siguranţă şi-şi doreşte în secret (de cele mai multe ori, nici măcar ea nu realizează chestia asta) ca cineva, într-o zi, să ajungă să-i cunoască şi partea asta, din spatele măştii sociale, şi să o iubească. Exact aşa cum este.

Memoriile unei albinoase

2010-05-04T15:10:00.008+03:00

De dimineaţă, cuprinsă de-un impuls tipic feminin de genul azi am chef de tocuri, am scos fusta de la naftalină (vorba vine) şi mi-am luat inima-n dinţi (fără a o răni, desigur) ca să merg aşa la facultate. Nu e vorba, sunt suficient de sigură pe mine încât să port oricând fustă, deci nu aici era dificultatea, ci în privirile dezaprobatoare ale celor din jur la vederea pielii mele nesolarizate.

Într-o lume în care abonamentele la solar sunt mai frecvente decât cele la sală, a fi alb la început de lună mai şi a nu te sfii să arăţi chestia asta este privit de "bronzaţii natural" ca o sfidare curajoasă. Sau cel puţin asta păreau să spună privirile atrase de razele de soare reflectate în proporţie de 99% de pielea mea: Cum, domnule, îndrăzneşti să nu te supui feşăn trendului şi să apari aşa, ca un iaurţel pe tocuri?

Dragilor, dacă aveam o problemă cu asta, puteam să maschez "albinozitatea" cu nişte dresuri colorate sau să port, pur şi simplu, pantaloni lungi. Sau să mă fi dat cu ceva creme turbate care pătează pielea. Sau aş fi putut, cel puţin, să las privirea jos şi să mă strecor repede printre oameni, sperând să atrag cât mai puţin atenţia. But hey, guess what: I don't care! N-am complexe de genul ăsta (şi nici şanse atât de mari la un cancer de piele), aşa că n-am niciun motiv pentru a NU păşi încrezătoare, cu zâmbetul pe faţă. Life is wonderful, right?

În plus, eu îmi reprezint cu mândrie oraşul. Sunt din Alba Iulia, n-aveam cum să arăt de parcă tocmai am venit dintr-un concediu în Bahamas, nu? :) Asta lăsând la o parte faptul că şi de aş fi fost, probabil că aş fi dat jos 3 straturi de piele arsă înainte să mă întorc... tot decolorată. Că aşa-s eu :)

Concluzie? N-am fost niciodată la solar şi nici nu intenţionez, că oricum n-aş rămâne cu mare lucru sau vreun efect wow, aşa că pentru oameni ca mine rămâne varianta ştrandului (măcar mă mai şi bălăcesc, nu stau într-un coşciug cu bec). Dar până una alta, aveţi ocazia să mă admiraţi în toată splendoarea pielii mele de porţelan :)

C de la Creţ

2010-05-03T02:30:00.005+03:00

De când mă ştiu, mi-am dorit să am părul lung şi creţ. Dacă prima parte am rezolvat-o o dată cu vârsta (şi după ceva muncă de lămurire cu mama), cu a doua mi-a fost întotdeauna mai greu. Nu doar pentru că n-aveam de unde să moştenesc gene de Curly, dar am fost înzestrată cu un fir subţire, strălucitor şi mătăsos, care este pe cât de plăcut la atingere, pe atât de greu de aranjat. Mai ales că în copilărie nu aveam bigudiuri şmechere, ondulatoare şi fixativ extra-hold la îndemână...

Norocul meu este că surorii mele i-a plăcut mereu să mă coafeze - de mică încerca tot felul de tunsori (am nişte experienţe...interesante cu asta) şi frizuri aiuristice, chestie care încă se păstrează. Na, ideea este că mă "răpea" după ce făceam baie şi îmi împletea cu răbdare coama, doar ca să mă vadă creţulie şi fericită pentru vreo 2 ore, că mai mult oricum nu rezista. De eram în locul ei, eu m-aş fi înjurat :))

Anii au trecut, tehnicile au mai avansat, dar părul meu a rămas la fel de alunecos. O oră de aranjat cu ondulatorul + jumătate de tub de fixativ nu-i egal cu love, cum s-ar crede, ci cu câteva ore de păr nu chiar drept. Tot e ceva, dar nu prea mult. La un moment dat mă gândeam, în disperarea mea, să-mi fac permanent - mulţumesc lui Dumnezeu, am avut suficientă minte încât să nu-mi distrug bunătate de podoabă capilară, arzând-o de dragul unor şuviţe cârlionţate.

Okey, dacă e vreo creaţă care a ajuns cu cititul până aici, cam de pe-acum se va îndrepta spre rubrica de comentarii să-mi spună că nu pierd nimic. Că de fapt părul creţ e o mare pacoste, că m-aş plictisi repede de el, că se încâlceşte repede, că stă prea înfoiat, că nu îl poţi aranja în cocuri sofisticate decât dacă îl întinzi cu placa etc. Dar astea nu-s argumente care să mă convingă pe mine. În plus, se ştie că oamenii tot timpul îşi doresc ceea ce nu pot avea. Prin urmare, deşi m-am resemnat, dorinţa e încă acolo şi din când în când tot mă folosesc de ondulator - asta aşa, de dragul unei schimbări ce mi-aş dori să nu se estompeze atât de repede.

În rest, mă mulţumesc să admir şuviţele zburlite ale oamenilor cărora natura le-a dat cadoul pe care l-am visat dintotdeauna şi să sper ca în viitor, când voi avea un bebe, măcar el să moştenească de undeva o genă creaţă şi să-mi bucure privirea de fiecare dată când îi voi face baie şi-i voi aranja căciuliţa pe căpşor. Şi dacă o să mai fie şi blond, zău c-o să fiu în a 11-lea cer :)

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

B de la Brand

2010-05-01T16:24:00.002+03:00

… sau cum arată o zi din viaţa unui consumator de secol XXI. Putem trăi fără branduri? Suntem tentaţi să răspundem da… însă chiar aşa să fie? În cele ce urmează vă spun povestea mea, privită din această perspectivă.

Mă trezesc cu Sony Ericsson. Mă ridic încetişor din pat şi, după ce-mi pocnesc meticulos oasele şi mai cresc cu cîţiva centimetri prin întinderea şi relaxarea muşchilor, apelez cu încredere la Avon Naturals, apoi Garnier. E timpul pentru micul dejun, cu Diva + Albalact + Olympia + Unicarm + privileg sau Milli + Lecker sau orice altceva îmi face cu ochiul, adus de acasă. Uneori, asortez cu nişte Jacobs + Mărgăritar + Milli, dar numai dacă am chef şi timp.

Gata masa, purced spre dulap, de unde azi am înşfăcat în grabă două piese Piera, un s.Oliver, un Oriana şi încă vreo două chestii irelevante pentru subiect. Urmează sfertul pentru frumuseţe: Bausch&Lomb + ReNu Multiplus, Oral B + Blend-a-med, Garnier, două bucăţi de Oriflame, un Maybelline, câţiva stropi din gama Avon, câteva neteziri cu Nivea, apoi un ultim finisaj Avon. Acum sunt gata să-mi încep ziua frumos. Dar întâi hai să verificăm puţin acer, Microsoft, Mozilla Firefox, Hootsuite, Yahoo... şi cam atât, că Farmville a dispărut din rutina zilnică.

La plecare, Red Lips acompaniază cu succes o piesă Hermosa - parcă se şi potrivesc ca stil, nu? Pe drum, Orange îmi aduce lumea mai aproape, chiar dacă Sony Ericsson, cel menţionat anterior, devine subiectiv uneori şi îşi impune propria personalitate (deh, nu te pune cu bătrânii). Ca să mă mai îndulcesc, mă ajută nişte Milka, ce poate fi înlocuită, la nevoie, şi cu nişte Dallmayr.

În funcţie de felul în care evoluează ziua, s-ar putea să am de-a face cu nişte RATT, Blogger, Wordpress, Winamp, Youtube, Trilulilu, Fairy, Scotch Brite, Carrefour sau Kaufland, aş putea da Red Lips pe-un Nike şi s.Oliver pe-un Clockhouse sau H&M, la fel cum s-ar putea să am nevoie de Coca Cola, Nestea, Heineken sau Teekane pentru a-mi potoli setea. În plus, Orbit s-ar putea să-mi fie de folos după un McDonald’s, căci la ce ingrediente folosesc, s-ar putea să iasă urât. Până una alta, mai ţin la îndemână, în poşetă, nişte Zewa, Compact şi Hi Geen, pentru că întotdeauna s-au dovedit a fi de folos.

Asta e tot ce-mi aduc aminte acum, deşi sunt mai mult decât convinsă că-n universul meu mai gravitează şi alte branduri, că doar la câte sunt, zău că avem de unde alege. Aş putea continua înşiruirea până mâine, dar nu cred că are sens, deoarece consider că am arătat ce aveam de arătat: the way I see it, este imposibil să evităm bradurile (asta dacă nu staţi la cocomârla-n deal, fapt de care mă cam îndoiesc, având în vedere că-mi citiţi blogul) Iar tot ceea ce am adunat în jurul nostru şi tot ceea ce ne înconjoară este, de fapt, rezultatul unei plăceri născute dintr-o necesitate - aceea de a cumpăra. Şi nu orice, ci produse şi servicii de calitate, care prin utilizarea lor frecventă ajungă să ne definească. Este un paradis concurenţial al creatorilor de reclame...

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

A de la Apetit

2010-04-29T13:48:00.005+03:00

Dintotdeauna mi-a plăcut să mănânc. Probabil că în primii ani de viaţă, asta a fost şi o necesitate absolută - nu doar că eram în creştere accelerată, dar mai trebuia să susţin şi cele 5 kg ce mi s-a pus în cârcă în ziua în care am văzut lumina zilei (I know, unbelievable, right?). Până pe la 5 ani, mama îşi făcea griji serioase că am să rămân obeză - din fericire pentru mine, m-am mai dres pe parcurs :)

Prin generală am ajuns o slăbănoagă. Adică genul ăla mic şi subţirel, chiar firav, asta în ciuda faptului că mă îndopam toată ziua şi mai mâncam şi dulciuri într-o veselie. Cu acelaşi ritm de mâncat, am mai pus vreo 12 centimetri în înălţime plus ceva cărniţă pe mine şi am ajuns aşa cum mă vedeţi pe durata liceului - îmi place să cred că e perioada în care am crescut şi mental, dar de asta v-ar vorbi mai bine cei care mi-au fost alături în perioada de tranziţie.

Încheind paranteza cu regimul meu alimentar şi modul în care el mi-a afectat (sau nu) dezvoltarea fizică, ajung şi la subiectul anunţat în titlu: apetitul. Nu e foame, nici poftă, ci mai degrabă un impuls de a mânca încontinuu, de a ronţăi tot timpul ceva, orice (fie el dulce, sărat sau... murat), de a avea o ocupaţie. Şi asta nu ţine cont de oră - despre asta vă mai vorbeam eu şi mai demult. Nu ţine cont nici de faptul că tocmai am mâncat, sau că am o ocupaţie - stat la comp, citit, scris, vorbit la telefon sau mai ştiu eu ce. Singura condiţie e să fiu în cameră şi să "uit de mine" un minut... apoi mă trezesc în faţa frigiderului deschis, eventual cu vreo bucată de ceva în mână, consumată pe jumătate.

Există şi o parte bună în asta: frigiderul m-a inspirat pentru un articol; spre asta încerc să-mi deviez gândurile de fiecare dată când mă trezesc mâncând ca o vită iraţională, ca să ignor cât de mult voi semăna (fizic vorbind) cu una, dacă o mai ţin aşa câteva luni.

Remedii? Cred că ar trebui să-mi petrec zilele departe de camera de cămin, implicit de frigider. Dar am descoperit că e mai rentabil să stau aici şi să mănânc zilnic o pâine de-un leu cincizeci decât să stau 3 ore la terasă şi să cheltui de zece ori mai mult, în condiţiile în care sunt studentă şi banii-mi sunt număraţi. În rest, ce-aş putea face afară, exceptând mersul la facultate? Fotbal nu joc. Volei, baschet, sau alte sporturi nici atât. Nu mă pot plimba toată ziua, că 2 ore de sightseeing la 30 de grade te cam epuizează... What else can I do? :) Mut mâncarea la vecini ca să-mi fie jenă să mă servesc tot la 5 minute? :))

Sursa foto
P.S. Cu acest articol, anunţ începutul unei serii de postări pe blog, ordonate alfabetic, ce fac referire la diverse aspecte (ale vieţii mele sau a mediului în care trăiesc) despre care tot voiam să scriu, dar de care nu m-am legat până acum. Ideile sunt planificate să apară din 2 în 2 zile, sper să şi reuşesc să mă ţin de program :) Stay tuned!

Fermecătorul insensibil

2010-04-27T21:16:00.005+03:00

Stai. Stai acolo. Nu te apropia de uşa sufletului meu, are balamale fragile, se va deschide prea uşor. Iar, odată deschisă, nu te vei putea abţine să o dai larg la o parte şi să năpusteşti căutând fără ruşine în cea mai intimă parte a mea. Până la final, îmi vei răpi ce am eu mai bun de oferit, mă vei lăsa gol şi pustiit, iluminat doar de-un trist beculeţ ce nu mai are putere să strălucească, aşa cum făcea altădată. Vei fi şi tu unul din ei...

Dar nu despre mine e vorba aici, eu pot să sufăr în tăcere, dar gândeşte-te la tine: asta e ceea ce vrei de la mine, de la viaţă? Ai grijă, pozez în victimă, dar sunt viclean şi atrăgător, ştiu cum să te tentez. Sunt fără suflet. Te voi face să te simţi bine, voi crea o iluzie aşa încât Tu să crezi că ai nevoie de Mine. Nevoia este mai mult spirituală, trebuie să-ţi spun - încerci să umpli golul propriului suflet cu ceea ce găseşti în mine. Iar pe moment vei avea senzaţia că ai şi reuşit, te vei simţi împlinită, vei zâmbi ca o copilă în soare, vei redeveni optimistă şi vei avea impresia că totul e perfect.

Ai grijă, asta este doar o stare trecătoare. Realitatea îţi va servi un duş rece când te vei uita în oglindă şi-ţi vei da seama că nu asta voiai să devii. Nu-ţi va plăcea schimbarea ce ţâşneşte din adâncul tău, dar lasă urme vizibile şi la suprafaţă. Dacă eşti o fire sensibilă, poate vei ajunge chiar să plângi când îţi vei da seama ce ai făcut şi vei regreta ziua în care te-ai apropiat cu atâta drag de mine, punând-ţi speranţele în puterea mea de a-ţi vindeca sufletul şi nu numai. Nu ştiai în ce te bagi, ai crezut că vei putea spune NU oricând şi-mi vei întoarce spatele fără prea mare greutate. Dar te-am prins eu, te-am vrăjit... şi ai văzut că a fost niciodată atât de simplu pe cât credeai.

Dar nu te deprima acum; încă mai poţi fi salvată. Ce trebuie să faci? E simplu. Ieşi afară, cunoaşte oameni noi, plimbă-te, găseşte-ţi alte ocupaţii. Cu alte cuvinte, taie cordonul care odată te ţinea legată atât de strâns de mine. Îndepărtează-te. Uită-mă. Iar când toate astea te plictisesc... ei bine, sunt sigur că te vei întoarce tot la mine. Pentru că eşti o biată fiinţă slabă care, o spun la modul cel mai sincer, nu poate trăi fără mine...

Semnat:
Frigiderul tău

Prietenii de-o viaţă

2010-04-18T20:19:00.002+03:00

Se spune că cele mai frumoase prietenii se leagă în liceu (cel puţin, aşa e vorba şi în cântec). Ştiţi voi, prieteniile alea care ţin peste ani şi ani, udate din plin cu alcool pe la chefuri, consolidate prin nopţi nedormite pe la cabane, afumate cu grătare de 1 mai (că de alte substanţe nu mă leg), născute din interacţionare zilnică (de voie, de nevoie, trebuie să mai stai şi pe la şcoală) şi îndulcite prin complicităţi (gen hai, azi chiulim toţi! / schimburi de subiecte la lucrări)... Prietenii memorabile, cu fapte şi păţanii şi mai memorabile, pe care persoanele implicate nu le vor uita şi chiar le vor continua mulţi ani după ultimul sunet de clopoţel. Chiar aşa să fie?

În cazul meu, nu prea e valabilă chestia asta. Am trecut prin liceu înconjurată de oameni faini, dar care s-au risipit când n-am mai avut nimic de împărţit. Am purtat discuţii relevante la momentul respectiv, am împărtăşit experienţe, am jucat poker şi table pe sub bancă în timpul orelor plictisitoare (gen filosofie, latină...), am dansat pe şi pe lângă mese la chefuri, am făcut poze şi ne-am distrat cu fiecare ocazie. Şi cu toate astea, acum, după nici un an de la absolvire, legătura a slăbit considerabil. Da, mai vorbesc la telefon cu 3-4 colege şi ne întrebăm de sănătate şi mai facem câte-un update (A, tot cu tipul ăla eşti? /A, ţi-ai găsit în sfârşit pe altul?), dar nimic mai mult. Şi singura prietenă care mi-a rămas aproape de suflet... păi a fost acolo timp de 12 ani, că ne ştim de când eram de juma' de metru şi ţineam abecedarul în mână, deci nu e un produs al anilor de liceu.

Revenind la restul lumii, drept e şi că ne-am despărţit geografic: cei mai mulţi dintre ei au ales Clujul, câţiva au rămas în Alba... m-am trezit eu deşteaptă să vin în Banat :) Aşa că nu ne vedem prea des, de multe ori nu ne sincronizăm cu mersul acasă, aşa că inevitabil subiectele de discuţie se împuţinează, având mai mult legătură cu amintirile, iar legăturile devin tot mai superficiale, alimentate mai mult de politeţe. Nu mă văd mergând la colindat peste 5 ani alături de aceiaşi foşti colegi, cum se întâmplă în unele cazuri. Sincer, chiar cred că peste 3-4-5 ani, când ne vom angaja cam toţi, unii se vor căsători şi ne vom stabili care pe unde, o să uităm şi de mesajele clasice de Paşti şi Crăciun. De ieşit la o poveste nici nu se va mai pune problema.

Şi atunci, cum aş putea să spun că cei patru ani minunaţi sunt originea unor prietenii durabile, ce trec dincolo de interese, convenienţe? Sunt doar eu în situaţia asta, sau de fapt toţi ne gândim cu nostalgie la liceu, însă ne mulţumim cu relaţii amicale în mare parte superficiale, ce se schimbă în fiecare etapă a vieţii - şcoală, facultate, loc de muncă, club de mămici, cercul de golf al pensionarilor etc?

De ce e viaţa mea bestială

2010-04-16T10:24:00.005+03:00

De ce nu?

Acesta e eternul răspuns oferit atunci când cineva mă întreabă de ce sunt atât de fericită. De ce tot timpul sunt optimistă (well, aproape, tot omul mai are câte-o pasă proastă), de ce zâmbesc uşor atunci când mă pierd pe gânduri, de ce ţopăi fără vreun motiv aparent şi transmit energie celor din jur cu ajutorul unei îmbrăţişări gratuite, oferită din tot sufletul.

Acum 3 zile, Ovi Sîrb ne explica de ce viaţa lui e bestială, iar articolul, transformabil în leapşă, a generat multe reacţii printre cititorii săi. Acum e momentul meu să enumăr motivele pentru care îmi consider eu viaţa demnă de trăit şi de iubit, fiindcă merită întotdeauna să ne aducem aminte de ceea ce ne face fericiţi :) Las şi-un fundal sonor potrivit cu starea mea.

So here we go:

* În primul rând, sunt tânără şi-n putere, de sănătate nu mă plâng (decât ocazional), am 2 mâini, 2 picioare şi o gură mare care mă scoate din încurcături (sau mă bagă într-altele mai mari, din care oricum scap cu bine până la urmă);

* Sunt studentă (fără bani, dar şi fără griji) în oraşul la care visam de ceva vreme, la o facultate faină şi destul de lejeră, ce-mi lasă timp şi pentru activităţi extra;

* Am multe persoane care-mi sunt dragi şi apropiate. Locuiesc cu sora mea, cu care nu seamăn din punct de vedere fizic, dar care e omul de bază atunci când am chef să merg undeva şi să dansez până la epuizare, sau atunci când am ceva de împărtăşit şi ceilalţi sunt prea outsideri ca să poată fi abordaţi. În plus, am doi părinţi extraordinari, care îşi dau toată silinţa ca să ne fie nouă bine şi pe care îi iubesc şi îi respect, chiar dacă nu îi sun decât o dată pe săptămână sau ne mai certăm câteodată (the gap between generations, ce să-i faci). Şi da, mai am şi-un copil bolund, dar simpatic pe post de iubit, ca să aibă cine-mi descreţi fruntea, încălzi nasul şi îngriji copilul :D

* Pe lângă toate astea, după jumătate de an de la plecarea de acasă, am reuşit să am aici mai mulţi prieteni decât în Alba şi să mă integrez în diverse grupuri (bloggeri, osutişti, friends of friends and so on), aşa că nu rămân în pană atunci când vreau să ies în oraş. Plus că viitorul e de partea mea, pentru că intenţionez să rămân în zonă cel puţin încă 2 ani şi jumătate, până termin facultatea (la master poate o să merg prin ţări străine)

* Last but not least, merită consemnat că, într-o ţară cu tot mai mulţi emokizi, reuşesc să văd mereu partea bună a lucrurilor (tot timpul există una), să mă bucur de imaginea simplă a unui cer de-un albastru perfect, să mă înduioşez la vederea unui copil ce se joacă în soare, să visez cu ochii deschişi sau închişi, să savurez o plimbare prin ploaie, să respir cu nesaţ aerul curat de primăvară şi mirosul magnoliilor şi să-mi încep fiecare zi cu un zâmbet pe buze, bucurându-mă de şansa unui nou început.

Deci da, viaţa mea e bestială! Pentru că oricât stau să mă gândesc, nu îmi vine în minte ceva ce lipseşte de pe listă şi îmi doresc cu adevărat :)

Ice Dyp

2010-04-11T12:17:00.005+03:00

Înainte de Paşti, vreo 15 oameni am primit pe twitter o invitaţie la free ice-cream în mall, invitaţie venită din partea lui Zoli (@SeerKan). Nu contează că vremea era cam mohorâtă, că nu prea ştiam cum să ajungem la gelateria Ice Dyp, recent deschisă, şi nici nu aveam idee cum arată Zoli - până la urmă ne-am găsit drumul şi am savurat cu toţii câte o cupă.

Nu pot considera acest articol unul plătit - în fond, nu ni s-a specificat nicăieri că trebuie să scriem despre asta sau să lăudăm gazdele :) Scriu pentru că mi-a plăcut - un loc colorat, "floricit", vesel, cu îngheţată delicioasă şi ieftină (geez, nici în Alba nu găseşti o îngheţată cu 4 lei!), pe care îl recomand cu plăcere.

Compania a fost la fel de agreabilă - Ovi, Corina, Tomata, Florin, Daniel, Cosmina, Alex Blogu, Casandra, Bleau, Mirela... sper că nu am uitat pe nimeni :D Discuţiile s-au prelungit mult după golirea cupelor, iar spre sfârşit ni s-a alăturat şi Crina. S-au făcut şi poze, dar încă nu le-am primit, aşa că momentan va trebui să mă credeţi pe cuvânt :)

Primul meu #tweetmeetTM

2010-04-10T12:34:00.003+03:00

Mulţi dintre voi ştiţi, probabil (hashtagul #tweetmeetTM a ajuns sus în topul agregator), că aseară a avut loc cel de-al treilea tweetmeet de Timişoara , dar primul pentru mine. Am stat iniţial pe gânduri - să merg, să nu merg? Voiam să cunosc oamenii ale căror ciripeli le văd zilnic, dar pe de altă parte mă cam descuraja ideea că nu cunosc nici jumătate dintre participanţi şi îmi puneam problema: cu cine voi sta de vorbă?

Cum în ultima vreme tind spre a deveni o Yes Woman, m-am înscris pe listă până la urmă şi mi-am făcut apariţia în 700 Coffee&Lounge. Lume multă, badge-uri frumoase, o mică întârziere, prezentări drăguţe, free drinks - încheiate cu un after-party în Garaj Pink Freud.

Lume multă: Eu am ajuns la 6 fix, aşa că se cam adunase lumea - o grămadă de feţe noi şi mai puţini cunoscuţi decât mă aşteptam.

Badge-uri frumoase: Făcute cu drag (sper) de Cristina şi Bleau, conţin numele (mai mult sau mai puţin) real şi contul de twitter, bio şi ultimele 3 tweeturi. Bineînţeles că eu uitasem de asta, aşa că badge-ul meu "vorbea" despre talentul lui Bobby McFerrin, gândaci şi frustrări de seară. Că deh, asta e viaţa mea... :))

O mică întârziere: Nu a fost deranjant - I mean, se ştie că evenimentele au tot timpul un sfert academic (uneori jumătate de oră, o oră) ataşat şi presupun că nimeni nu se aştepta să înceapă la şase zero zero.

Prezentări drăguţe: Tema principală au fost hashtagurile, iar despre puterea şi importanţa lor ne-au vorbit Adrian Bojincă, Cosmina Şipoş şi Nebuloasa (după cum se anunţase şi aici). Mi-a plăcut secţiunea 140, în care se prezenta pe scurt (în 1 minut şi 40 de secunde - teoretic, că unii au avut nevoie de mai mult) apariţia şi evoluţia unui hashtag anume (gen #mno, #startupdays, #draduta, #vreau). Asta a fost ceva mai funny :)

Free Drinks: Pentru primii 50 înscrişi se punea la dispoziţie o apă sau o cafea din partea casei. Frumos din partea lor :)

After party: Deşi era unul organizat pentru noi în 700 (New Wave AfterParty, de la 22:30), noi am tăiat-o direct în Garaj la ora 8, când a fost gata meetul, şi am rămas acolo până târziu, că era o atmosferă foarte faină (eu am plecat pe la 4 şi ceva că eram ruptă, dar au mai rămas câţiva).

Concluzii:
1. Am cunoscut mulţi oameni faini: @CosminaSipos, @andreicrivat, @husaru (finally, că eram datoare cu un free hug), @lorandm, @lexu86, @WhoCouldDizBe (alba-iulian de-al nostru), @DanielSima... cu care am povestit, băut şi/sau râs, după caz.

2. Am auzit tot felul de chestii interesante.

3. As far as I'm concerned, #tweetmeetTM a fost o experienţă plăcută, ce se vrea repetată :)

Versuri: Pearl & The Puppets - Make me smile

2010-04-07T13:52:00.013+03:00

Dragii mei, iată că am ajuns din nou în postura de astă-vară, când am venit de la mare cu melodia Nutline în cap şi, enervată că nu am găsit nicăieri versurile, m-am apucat să le scot eu. Noua melodie care mă face să zâmbesc este cea cântată de Pearl and the Puppets, o formaţie cvasi-necunoscută din Scoţia, care a ajuns în atenţia noastră prin noua reclamă de la Orange.

Pe lângă că aveam nevoie de versuri pentru Muzica din reclame, îmi place să cânt melodiile preferate, aşa că, pentru a evita ca al meu concert să fie doar un şir de doo doo şi mmmhmmm, am dat un search. Na-ţi-o bună, că ţi-am dres-o: tata Google nu le ştie chiar pe toate. Prin urmare, m-am chinuit să prind cu propria urechiuşă cuvintele (nu mi-a ieşit în totalitate, given the unusual pronunciation, aşa că vă rog, dacă ştiţi cum ar trebui completate spaţiile libere, nu vă sfiiţi să veniţi cu adăugiri) :)

Pearl and the Puppets - Make me smile

Can you find a way to make me smile
Just for a while
Just make me smile...ile...ile...

Can you tell me what I ['ve done?]
You're just like a ghost... [??]
And tell me what I ['ve done??]

Doodoo Doo Doo... Aah x 4
Doodoo Doo Doo...

Just let it go, let it go, let it go
Just let it go, let it go, let it go
Just let it go-oh...oh oh

Can you tell me what I should try?
And not give you a goodbye
Just tell me why..y..y..

Can you show me off your tears
Without taking money, [/any?] beers
To show me some tears

Doodoo Doo Doo... Aah x 4
Doodoo Doo Doo...

Just let it go, let it go, let it go
Just let it go, let it go, let it go
Just let it go-oh...oh oh

Just let it go, let it go, let it go
Just let it go, let it go, let it go
Just let it go-oh...oh oh

Doodoo Doo Doo... Aah x 4
Doodoo Doo Doo...

Avalanşa

2010-04-03T20:10:00.004+03:00

O ştim cu toţii, e avalanşa de sms-uri de sărbători care dărâmă criza, sfidează originalitatea şi aglomerează inboxul. Nu mă leg astăzi de mesajul în sine sau de transmiterea lui în masă - cine sunt eu să judec o persoană care şi-a irosit 4 cenţi pentru mine? Nu vreau să fiu rea (pentru asta am vreme în celelalte 364 de zile în an). Aşadar, subiectul zilei va fi nepotrivirea.

Care nepotrivire? Well, deşi nu mă mai ung demult la suflet textele care încep cu "fie ca" şi-mi vorbesc de lumini şi căldură în suflet (de paharul de vin de ce nu zice nimeni nimic?) şi nici măcar nu le mai citesc, ci dau doar scroll down, nu pot să nu mă amuz văzând cine mi le trimite. Sunt mulţi oameni care nu au nicio legătură sufletească cu Paştele, oameni care, dacă îi saluţi cu "Hristos a înviat", o să-ţi răspundă probabil: "Când?"

De exemplu, azi am primit un sms ce se încheia în "Paşte fericit alături de cei dragi!" de la un om care, cel mai probabil, îşi va petrece seara în pub, după cum îl cunosc. He doesn't give a damn about his family şi mă amuză că tocmai de persoanele dragi s-a legat în mesaj. Pe acelaşi sistem, cineva îmi ura ca lumina sfântă să facă şi să dreagă, în condiţiile în care este mai plauzibil ca luminile clubului să îi ghideze lui paşii către casa unei necunoscute în noaptea asta. Why bother sending a fake sms? Nu mă deranjează, dar nici nu creşti în ochii mei...

În altă ordine de idei, trecând peste enervantele mesaje de Paşti, vă doresc Sărbători Fericite, pe care să le petreceţi cu familia sau singuri, la biserică sau la discotecă, cu vin sau cu bere, cu drob sau hamburgeri... alegerea vă aparţine :)

Povestea lui Blattaria

2010-03-30T16:52:00.006+03:00

M-am născut. Nu ştiu când, că mama nu ţine minte prea multe, cu atât mai puţin o dată atât de enervantă. În fine, era întuneric când am venit eu şi cei 35 de fraţi pe lume, şi era cald. Oo da, era cald. Şi mama nu era de găsit.

Am început să explorez lumea, am crescut zi de zi şi la vârsta de 3 luni am fost gata, un Făt-Frumos fără cusur, prin urmare, cu puţin efort, mi-am găsit Cosânzeana şi am pus de nişte prunci. Pe ea nu a deranjat-o niciodată că locuiam cu soacra - de fapt, toţi eram o familie unită, ca un fel de şatră. Ce să vă spun despre casa noastră? Un loc întunecat, călduros, în spatele frigiderului. Mâncarea era aproape, căci uriaşii stăpâni ai hardughiei lăsau mereu firimituri deasupra sa...plus că întotdeauna aveam posibilitatea, dacă nu ne săturam, să apelăm la bunătăţile din coşul de gunoi. Yammy! Fructe, carne, mâncare gătită... parcă eram la restaurant, doar că nu plăteam nimic.

Într-o zi, soţia mea a pierit. A fost suprinsă de inamic în vreme ce traversa chiuveta - brusc, s-a mişcat cineva în cameră, a fost zărită, decapitată şi a dispărut în sifon câteva zeci de secunde mai târziu. Mi-a părut rău pentru o scurtă vreme, dar deh, eu eram Făt-Frumos, aşa că a doua soţie i-a luat repede locul celei dintâi. Am trăit destul de fericiţi împreună... îmi mai făcea ea crize uneori, când mă aventuram în alte părţi ale camerei - spunea că mă pun într-un pericol inutil. Aiurea! Ştiu că de fapt era geloasă pe tinerica ce-şi avea cuibul lângă calorifer (în paranteză fie spus, era tare atrăgătoare femela...).

Mi-am cunoscut, pe rând, toţi cei 400 de copii. Ne adunam cu toţii când dădeam câte un ospăţ, de obicei atunci când oamenii plecau de acasă şi lăsau becul stins. Din păcate, ieri a fost ultimul meu ospăţ. Ni l-a întrerupt fiinţa uriaşă şi rapidă care a intrat în cameră, a aprins becul şi a început să ne extermine în masă. Eram bătrân, iar bietele mele picioare nu m-au mai purtat ca vântul şi ca gândul, cum făceau în vremea copilăriei mele. Aşa că m-am stins ca o lumânare în vânt, strivit fiind de şlapul moale, dar ucigător ca o ghilotină. Nu am avut parte de înmormântare, căci fiecare a fugit să se salveze, iar linoleumul de lângă uşă era cel mai expus teren din toată camera. Am sfârşit lângă prima mea soţie, luat de apa robinetului şi dus departe, departe... dar încă nu pot să văd exact unde am ajuns. E întuneric. Oare am renăscut?

Ah, sunt un idiot, am uitat să mă prezint. Eu sunt Dac. Gân Dac. Şi până ieri mi-am dus zilele în camera de cămin a posesoarei acestui colţ de internet, pe care l-am hackuit ca să-mi pot publica povestea.

24 de ore de teatru

2010-03-29T00:11:00.005+03:00

Cu asta ne îmbiau cei de la Thespis Timişoara în weekendul care astăzi s-a încheiat. Lesne de dedus, programul era făcut pe 24 de ore, adică de sâmbătă ora 0.00 până duminică ora 0.00, iar cum eu am vrut să văd şi filmele franţuzeşti, am apucat să văd prea puţin din ceea ce era prezent pe orar.

Ce am văzut?
- "Tramvaiul - legumă" de Raul Romaniuc, Actorie anul I, Fac. de Muzică Timişoara
- "La limita imaginaţiei" spectacol de magie cu Claudiu Gheorghe - Art Club Iulia
- "Lecţia" de Eugen Ionesco - Imago Cluj
- "Ursul" de A.P. Cehov - Thespis

Ce mi-a plăcut?
Cele 3 piese au fost bine interpretate, după umila mea părere. I mean, actorii ăia chiar au reuşit să dea viaţă unor personaje puternice, cu manifestări ce nu le vezi în fiecare zi. Bravo lor pentru efort, a meritat să îi văd în ciuda problemelor enumerate mai jos :)

Ce nu mi-a plăcut?
- În primul rând, organizarea a lăsat mult de dorit. S-au schimbat săli, s-au anulat spectacole sau au fost mutate în altă locaţie... Plus că au fost multe întârzieri, iar piesele au început cu cel puţin 2o de minute mai târziu. Dar hai să zicem că înţeleg, ei sunt artişti...

- Sălile au fost prea mici pentru mulţimea de doritori. Consider că se putea face rost de o locaţie mai bună, mai ales că este un festival ce a fost cât de cât promovat şi era de aşteptat să vină mai mult de 20 de persoane să vadă o piesă de Ionescu sau Cehov. La spectacolul de magie a trebuit să ne împartă în două şi să intrăm pe rând, altfel nu am fi văzut nimic şi ne-am fi sufocat în săliţa respectivă. Cât despre spectacolele de seară... nu ştiu cum au putut să îşi închipuie organizatorii că vom încăpea toţi. De fapt, de încăput am încăput, dar am stat ca sardinele, om în om (am făcut o poză pe telefonul unei prietene, trebuie să o primesc). Mă gândeam la bieţii actori, care aveau la dispoziţie 2 metri pătraţi pe post de scenă... De ce oare nu ne-au dus măcar în sala 203?

- Iluzionistul mi s-a părut cam înfumurat. Iar înainte de spectacol, a ieşit un tip care ne-a întrebat dacă toti suntem acolo pentru magie, iar când am răspuns afirmativ, a trântit un "Ai de p*la mea!", în faţa noastră. Oo da, m-am simţit tare "dorită" acolo... So, până la anul au timp să înveţe să fie mai "user-friendly"...

All in all, nu îmi pare rău că m-am dus. În fond, totul a fost moka, aşa că nu plecasem de acasă cu ideea unui tratament regesc şi a unei punctualităţi nemţeşti. Până la urmă, contează cu ceea ce văzut şi cu ceea ce am rămas - experienţa teatrului studenţesc în România anului 2010.

Farmville - no more!

2010-03-27T12:28:00.004+02:00

România anului 2010. Agricultura e în aer (şi aviaţia la pământ, se spune într-un banc), deşi toată lumea se pricepe mai nou la grădinărit. Te gândeşti să mă contrazici? Intră pe facebook şi vezi câte milioane de oameni joacă Farmville!

De ce s-au apucat? Din plictiseală. Sau din curiozitate - colegii de apartament joacă, colegii de facultate joacă... ia să văd şi eu, care e faza?

De ce joacă? Pentru că e mult mai uşor să dai 3 clicuri şi să recoltezi+sapi+plantezi decât să iei secera şi sapa în mână şi să-ţi strici manichiura în pământul grădinii tale.

Ce-i ţine acolo? Jucătorii de Farmville, dacă nu se opresc după primele 5 leveluri, intră într-un fel de transă. Viaţa începe să li se organizeze în bucăţi de 2, 4, 8, 10, 12, 16 ore sau 1, 2, 3, 4 zile, în funcţie de ceea ce au plantat. Adaugă pe facebook prieteni arabi şi turci şi senegalezi, ca să aibă vecini mulţi, să-şi ia ribbonul, să se poată extinde şi să primească tone de cadouri. Ca să aibă de la cine "cerşi" astfel de cadouri. Ca să le fie hrăniţi puii şi fertilizate parcelele. Ca să fie...

Plus că cei de la Zynga introduc frecvent chestii noi - aduni Valentines, bucăţi de aur, ouă de Paşte ca să le schimbi pe altceva, sau completezi colecţii ca să primeşti bani şi fuel. Plus că tot la vreo 2-3 săptămâni apar case noi, decoraţii noi, chestii de sezon. Măcar nu au făcut un joc şi îl lasă baltă - doar sunt interesaţi mereu de noi "clienţi" şi noi premii câştigate.

Plus că pe unii, nu pe toţi, îi ajută să se simtă mai importanţi. Nu reuşesc mare lucru în viaţa reală, sunt şomeri şi trăiesc cu părinţii la 40 de ani, dar în Farmville sunt pe locul 1 între prieteni - ca level, ca număr de cadouri primite. Şi asta îi ajută psihic.

Se poate şi mai rău? Da, se poate. Unii ajung în aşa hal de dependenţă, încât plătesc pentru avantaje în joc. Plătesc bani reali pentru a cumpăra nişte chestiuţe virtuale sau vreun bot care să îi ajute să planteze şi să recolteze fără să fie măcar online. Care criză, care economisire? Nu ne putem plânge atâta timp cât avem bani pentru astfel de prostii.

De unde ştiu toate astea? Pentru că am fost, până ieri, unul din ei. Doar că niciodată nu am băgat bani în Farmville,

De ce am fost, şi nu mai sunt? Pentru că 50 de leveluri şi aproape 4 luni de jucat mi-au ajuns. Pentru că toată treaba cu plantele şi recoltatul de la sutele de pomi şi animale, click by click, îmi ocupa prea mult timp din viaţa asta care şi aşa e prea scurtă. Pentru că m-am săturat de cadouri pe care nu mai am unde le pune. Pentru că m-am plictisit de acţiunea în sine - ce-mi rămânea de făcut în faza asta, în afară de adunat mastery signs şi acumulat (implicit înghesuit) tot felul de chestii pe suprafaţa, tot mai mică, rămasă liberă? Pentru că nu mai suport să mi se blocheze tot compul când deschid ferma aia atât de încărcată. Pentru că nu mai suport milogeala cunoscuţilor - Trimite şi mie o văcuuuuţă. Sau o oaie... sau un pom.

În fine, pentru că în timpul ăla mai bine merg să mă plimb. Şi-aşa a venit primăvara şi vremea e perfectă, prin urmare chiar am altceva mai bun de făcut. Şi se pare că nu sunt singura care a renunţat recent - altfel cum s-ar explica mesajele de genul ăsta?

LE: Azi, 13 aprilie, Andrei Măguleanu (aka kNox) a publicat pe blogul său un articol pe aceeaşi temă, despre Cele şase stadii ale dependenţei de Farmville. Recomand cu căldură :D

Nuit du cinema francophone

2010-03-27T11:09:00.004+02:00

Aseară am reuşit să corup câţiva prieteni, să mă însoţească la noaptea cu filme franţuzeşti, organizată de cei de la Hexagone (Asociaţia Studenţilor Francofili din Universitatea de Vest Timişoara). Nu puteam să ratez aşa ceva... deşi chiar nu-mi place că s-a suprapus cu cele 24H de Teatru la Teatrul Studenţesc Thespis :( Ce-am văzut?

Au fost 5 filme. Primul care a rulat, de pe la 20:30, a fost Trois Coulers: Bleu, un film cam ciudăţel pentru gusturile mele. I mean, mie-mi plac filmele care au un fir şi o cursivitate, o poveste pe care poţi să o urmăreşti şi la sfârşit să rămâi cu ceva, să poţi povesti acasă. Na, Bleu nu m-a impresionat, ba din contră...m-a cam plictisit.

După o pauză de 10 minute, în care am fost serviţi cu popcorn, a început L'auberge espagnole, un film despre care am vorbit la şcoală, în clasa a 12-a, fiind prezentat la începutul manualului de franceză (Campus 3 de la editura Cle International) şi care încă de pe atunci m-a tentat, dar între timp uitasem cum îi spune. Ăsta mi-a plăcut. Mi-a plăcut cum a prezentat experienţa lui Xavier, personajul principal, într-o Barcelona care îi modifică percepţia despre viaţă şi lume. Mi-a plăcut ritmul, care m-a ţinut trează şi interesată până la sfârşit. Mi-a plăcut faptul că m-a convins să rămân până la ora 2, să văd şi continuarea.

Însă până la continuare, a mai fost o pauză, în care am primit ceva bun de papa, după care a fost proiectat cel de-al doilea film din trilogia Trois Couleurs, şi anume Blanc. Mi-a lăsat o impresie mai bună decât Bleu, poate şi pentru că urmăreşte degradarea unei căsnicii neconsumate şi arată cât rău îşi pot face unul altuia doi oameni care odată s-au iubit (şi care-şi dau seama in the end că de fapt flacăra nu s-a stins definitiv) - da, mie îmi plac genul ăsta de teme, pentru că sunt mult mai realiste decât perfecţiunile "până la adânci bătrâneţi" din majoritatea filmelor americane. Plus că îmi place actriţa Julie Deply, pe care am mai văzut în Before Sunrise şi Before Sunset (dar asta-i altă poveste) :)

Încă o pauză de cafea şi popcorn, apoi a început Les poupées russes, care ne prezintă schimbările ce au apărut în decurs de 5 ani în viaţa studenţilor ce locuiau împreună în L'auberge espagnole, păstrându-se ritmul din prima parte a poveştii. Ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost cugetarea lui Xavier de la sfârşitul filmului, după ce încercase diverse relaţii de scurtă durată cu diverse tipe, lămurind astfel şi titlul:

I reconsidered all the girls with who I had been, with who I had had sex, or even that I had just desired. I thought they were like russian dolls: we spend our lifetime playing that game. We are curious to know who will be the last one, the very smaller which was hidden since the beginning in all others. We can't catch it directly: we have to follow a progress; you have to open it, one after the other one, wondering each time : "Is she the last one ?"

Şi asta e realitatea vieţii de zi cu zi - niciodată nu ştii cine îţi pune capac, nu ştii cine va rămâne alături de tine. Aşa că mergi înainte, încerci fiecare păpuşă din matrioşcă şi-ţi rămâne doar să vezi dacă şi pe aceasta trebuie să o dai la o parte :)

La ultimul film, Rouge, n-am mai rămas. Pe de o parte pentru că eram foarte obosită, pe de alta, principalul însoţitor pleca acasă cu trenul de la ora 7 şi mai avea de adunat lucruri pentru bagaj şi-n plus, nu voiam să risc cu un film plictisitor şi să adorm pe acolo. Plus că azi se anunţă încă o zi cu puţin timp petrecut pe acasă, aşa că am nevoie de toată energia pe care o pot aduna :)

JobShop la UPT

2010-03-23T13:42:00.005+02:00

Am dat un ochi astăzi şi pe acolo, că ne-a trimis seminarista de la Tehnici de redactare să strângem informaţii pentru o relatare şi să vedem şi noi care e oferta de joburi, că cică sunt o grămadă de chestii interesante. Or fi, da' nu pentru noi :))

Ignorând avertismentul unor colege care tocmai se întorceau cu vestea că nu e nimic de văzut, am zis că dacă tot am ajuns până în faţă, să intrăm, ca să nu murim proaste. Well, indeed, nu era nimic pentru noi acolo (decât eventual băieţi drăguţi cu multă minte, dar n-am stat să aprofundăm). Am primit ceva broşurele (cam una la 2 persoane), apoi ne-am plimbărit pe-acolo să vedem ce standuri sunt. Nu mi-a plăcut că era tare înghesuit - era prea puţin spaţiu de circulaţie comparativ cu puhoiul ăla de oameni. Şi dacă se oprea unul să întrebe ceva, se opreau încă 20 în spatele lui, că nu aveau pe unde să treacă.

En fin, singura chestie care looked familiar era standul cu detergenţi şi alte cele de la P&G, unde am mers să întreb ca o floare "voi ce aveţi aici?" :)) Căutau ingineri, deci am plecat de acolo cât ai zice JobShop.

Concluzii? N-am aşa ceva. Nu era un eveniment destinat habarniştilor de la comunicare, cum sunt eu - probabil că aş fi fost mai impresionată dacă îmi treceau prin faţa ochilor chestii familiare. Aşa că tot ce îmi voi mai aminti peste o săptămână, probabil, va fi imaginea înghesuiala :))

Deci, ce faci mâine?

2010-03-23T02:16:00.003+02:00

Dacă e ceva ce am învăţat bine de-a lungul scurtei mele existenţe, de nici 20 de ani, asta este: niciodată nu trebuie să planific pe termen lung chestii care au legătură cu alte fiinţe. În majoritatea cazurilor nu se îndeplinesc.

Bine, nu mă refer aici la faptul că nu voi intra la nu ştiu ce master pentru că sunt nişte oameni acolo care trebuie să mă treacă, sau nu voi câştiga un concurs pentru simplul motiv că mai sunt şi alţii în competiţie. Eu am în minte alt fel de planuri, şi o să dau 2 exemple ca să mă fac înţeleasă.

1. De fiecare dată când mi-am cumpărat câte un animăluţ de casă (şi har Domnului, am avut o groază), vedeam chestii long term. De exemplu, din noiembrie mă gândeam ce frumos o să fie la vară, când o să ies zilnic cu câinele la plimbare şi o să ne jucăm cu frisbee-ul. Sau mă întrebam ce voi face cu hamsterul în săptămâna de vacanţă petrecută la mare. Sau ce voi face peste 1 an, când va avea pisica mea călduri.

Aiurea! Nu am ajuns niciodată să mă chiar confrunt cu probleme respective, pentru că din varii motive animalele nu-mi rămâneau alături atâta vreme. Nu dezbat acum motivele, că sunt multe şi mărunte (de fapt unul şi mare: sunt blestemată :)) ), ideea e că mi-am făcut nişte planuri şi probleme pe care nu le-am trăit niciodată.

2. Cunosc un tip la revelion. Totul bine şi frumos, ne înţelegem superb, şi ca tot omul îmi las fantezia să zburde - ce frumos va fi la grătar de 1 mai, ce ne-om mai distra, cât de romantic va fi la vară la mare, cum vom merge noi să vedem răsărituri şi ne vom masa cu cremă de plajă sub soarele fierbinte. Fac ce fac, îşi vâră necuratul codiţa de fiecare dată, cert e că, din nou, planurile alea rămân doar atât: planuri. Nicidecum nu devin realitate...

Şi asta nu s-a întâmplat o dată, de două ori. Se întâmplă cam de fiecare dată când îndrăznesc să gândesc mai departe de ziua de azi, ca un fel de reminder că trebuie să trăiesc clipa şi să nu mai visez la cai verzi pe pereţi, că poate se deschide poarta grajdului şi caii ăia o iau la goană peste câmpi şi râuri, iar eu rămân cu buza umflată.

Morala? Carpe diem! Că nu degeaba s-a inventat vorba asta...

Coco Chanel [2008]

2010-03-22T12:13:00.000+02:00

Cine a fost Gabrielle Coco Chanel? Întrebare retorică, toată lumea a auzit de ea. Ce fel de viaţă a avut, de unde a început totul? Ei, dacă nu ştii, ai putea să te uiţi la filmul ăsta.

Povestea începe după cel de-al doilea război mondial, înainte de lansarea primei colecţii a creatoarei, după o pauză de mai bine de un deceniu. Noua colecţie este puternic criticată, iar liniştea care se aşterne după lecturarea ziarelor îi dă prilejul lui Coco să-şi aducă aminte de copilăria şi tinereţea ei.

Rămase fără mamă la o vârstă fragedă, Gabrielle şi sora ei sunt încredinţate de către tată unei mănăstiri, unde eroina va rămâne până la vârsta de 18 ani, moment în care trebuie să ia viaţa în piept. Se angajează la o croitorie, unde îl întâlneşte pe primul bărbat din viaţa ei, Etienne Balsan, cu care se va şi muta la conacul său din Royalieu. Acolo se apropie sufleteşte de prietenul lui Etienne, Capel Boy, însă îi rămâne fidelă "primului venit". Aflând însă că acesta nu doreşte să se căsătorească cu ea, îl părăseşte şi pleacă la Paris pentru a-şi deschide propriul atelier de pălării.

Afacerea merge rău până la reapariţia lui Boy, care o susţine financiar şi o ajută cu relaţiile sale, astfel încât ea devine cunoscută în rândul femeilor bogate. Apoi, războiul o inspiră să creeze haine mai comode, care să poată fi îmbrăcate fără ajutorul cameristelor pe care femeile oricum nu şi le mai permiteau. Finalul războiului i-l readuce pe Boy acasă, însă nu pentru mult timp, întrucât el pleacă să îşi promoveze cartea şi, departe de casă, se simte atras de o femeie de familie bună, cu care se şi căsătoreşte.

Dându-şi seama că de fapt nu poate trăi fără Coco, vrea să se reîntoarcă la ea, însă face un accident de maşină pe drum şi nu mai ajunge niciodată la destinaţie. Purtând doliu, Coco îşi confecţionează o rochie neagră în întregime, faimoasa "little black dress" care se va bucura de un succes extraordinar.

Această aducere aminte se intercalează pe alocuri cu prezentul, care ne înfăţişează o doamnă a modei ajunsă la bătrâneţe, însă care este hotărâtă să-şi prezinte şi cea de-a doua colecţie postbelică şi refuză să vândă tot ceea ce are. Decizia ei se pare că a fost inspirată, prezentarea a fost un succes, iar numele de Chanel a rămas până în zi de astăzi un simbol al eleganţei.

Pe lângă povestea învăluită de parfumul no.5, mi-a plăcut actriţa Barbora Bobulova, cea care joacă rolul tinerei Gabrielle - mi s-a părut chiar foarte expresivă :) În plus, eram curioasă să aflu istoria din spatele unui brand atât de celebru, de fapt, istoria simplă a unei fete care a pornit de la zero şi a obţinut recunoaşterea tuturor.

Pentru a avea un termen de comparaţie şi o altă sursă, mi-am propus ca în zilele următoare să văd şi filmul Coco avant Chanel, în care este prezentată aceeaşi poveste, însă bazată pe alt scenariu şi filmată un an mai târziu. Sunt curioasă câte dintre informaţiile pe care le-am aflat astăzi sunt verificate...

Vezi şi cinemagia, imdb

Interesant

2010-03-21T21:04:00.005+02:00

... cât de uşor poţi să îţi faci noi prieteni, chiar dacă ei sunt "copii" de liceu, participanţi la ITFest, iar eu sunt o oamă pe care o urăşte tehnologia.

... ce chestii pot născoci aceiaşi "copii" ca să ţină pasul cu lumea asta tot mai rapidă şi mai complicată.

... cât de frumos s-a putut face afară de câteva zile încoace (23 de grade!), că-mi vine să ţopăi şi să cânt toată ziua.

....şi cât de urât o să fie dacă vine iar un val de frig şi omoară toţi mugurii pomilor.

... decorul din Garaj Pink Freud

... cum am ajuns într-o stare de oboseală avansată, încât nu mai pot să dorm mai mult de 4-5 ore pe noapte.

... cât de rău poate să îmi pară că s-a încheiat sursa acestei extenuări.

... cum unii oameni te pot dezamăgi din senin, şi nu ştii ce te-a lovit.

... cum unii oameni nu renunţă niciodată, indiferent cum încerci să îi lămureşti.

... felul în care se promovează Cătălin Popa la roblogfest (vezi 1, 2, 3 şi 4)

... cum pofta mea de îngheţată a învins coada uriaşă din faţa Operei (cca. 50 de persoane) şi m-a condus cu răbdare spre desertul mult-dorit

... ce poate să iasă dintr-un chef cu geeks

... karaokele de la cantina Poli. Oare de ce mă aşteptam să fiu mai rău?

Multe lucruri interesante s-au mai întâmplat lately, pe lângă astea. Lucruri care m-au ţinut departe de laptop şi aproape de oameni reali, cu căldura lor sufletească cu tot. Lucruri care m-au reţinut la aer curat şi care m-au făcut să evit camera de cămin şi patul. Lucruri pe care, în mare, nu le regret :)

Straight face

2010-03-15T12:24:00.004+02:00

Este un adevăr acceptat faptul că lumea nu iese bine în pozele oficiale - ştiţi voi, alea pentru paşaport, buletin, permis de conducere... Well, azi am fost nevoită să apelez la un studiou foto pentru un nou set de poze şi, văzându-mi mutra imprimată, mi-am dorit să o pot ascunde în străfundul unui buzunar, ca să nu o vadă nimeni. Care e problema mea? Zâmbetul.

Dacă ai avut ocazia să mă cunoşti personal, trebuie să fi observat că sunt genul de persoană care zâmbeşte mult, râde cu ochii şi sufletul şi se amuză pe seama diverselor subiecte sau persoane. Încerc să-mi trăiesc fiecare clipă cu optimism şi să văd the bright side of things - întotdeauna există, deşi uneori e mai greu de depistat. În consecinţă, nu prea sunt adepta pozelor "serioase", sobre, pentru că de obicei zâmbesc - fie larg, fie pe jumătate, în funcţie de moment sau dispoziţie, deoarece consider că orice persoană poate fi frumoasă dacă ştie să zâmbească. Sunt un fel de Hugh Newman, doar că eu nu fac un catralion de complimente :)

Ce nu înţeleg eu este: de ce nu avem voie să arătăm optimişti în pozele oficiale? Bine, nu zic să rânjim ca oamenii ăia din reclama de la Altex, dar un surâs delicat n-a omorât pe nimeni, ba din contră! Aşa că de ce mi se refuză plăcerea de a ieşi bine în poze? Dacă eu mă simt bine aşa, de ce nu mi se dă voie să zâmbesc? Denotă neseriozitate? Le e frică să nu câştig "miss fotogenia" (no chance!)? Seriously!

Acum du-te, zâmbeşte celui de lângă tine! Zâmbeşte-ţi ţie în oglindă! Vei vedea că ziua ta se va însenina, indiferent de vremea de afară :)

Alice in Wonderland [2010]

2010-03-07T17:54:00.001+02:00

Iacătă că a ajuns şi necunoscătoarea de mine la primul film 3D (that's right, NU am văzut Avatar şi nici nu mă tentează). Alice in Wonderland este şi primul film la cinema văzut în Timişoara, aşa că poate înţelegeţi de ce tot aleg la filme de vreo lună încoace - voiam să fie ceva drăguţ. Well, drăguţ a fost. 3D a fost. What else?

Na, povestea probabil că aţi aflat-o deja de pe imdb sau cinemagia sau orice alt site de genul. Când eram mică am citit cartea lui Lewis Caroll, dar nu apucasem să văd vreo ecranizare, prin urmare ieri am fost pusă faţă în faţă cu amintirile mele şi cu imaginaţia copilului de atunci. Mi-a plăcut tare mult Johnny Depp - este întruchiparea perfectă a unui pălărier nebun şi trăsnit :))

Nu au fost foarte multe elemente 3D, dar a fost okey pentru mine, că oricum mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc cu noua viziune asupra lucrurilor (mă durea puţin capul când am ieşit) şi am tresărit de câteva ori, când mi se părea că mă izbeşte acţiunea (mă rog, creanga) drept în faţă. Oricum, îmi place că într-adevăr, parcă eşti chiar în interiorul filmului şi iei parte la ceea ce se întâmplă acolo - nu mai e doar o poveste proiectată pe o pânză sau un ecran.

Nu-s recenzionist profesionist, aşa că mai mult de atât nu vă pot spune. Ce-aş mai putea adăuga? Nimic altceva decât: Go and see it yourself! :)

P.S. Mulţumesc ~~fanilor~~ însoţitorilor mei (ale căror nume nu le-am reţinut integral, spre ruşinea mea, aşa că nu reproduc niciunul, să nu fie cu supărare) - fără ei nu aş fi avut ideea să merg la film, plus că nici nu aş fi ştiut cum să ajung acolo, la cât de pierdută în spaţiu (şi în mall) sunt :)

Se mai întâmplă...

2010-03-07T15:19:00.005+02:00

...chiar după mai mult timp, să primesc o leapşă. Cea care m-a lovit este Bianca şi nu ar fi frumos să-i refuz această plăcere. So here we go:

Pick Your Artist:
For today, it's Paolo Nutini.

Are you a male or female?
Female on the outside, male on the inside :))

Describe Yourself
A usual girl with unusual way of thinking... even though my blog doesn't always reflect that :)

How do you feel?
Happy, I guess. That's the usual answer, since I always try to see the bright side of things :)

Describe where you currently live:
A city more interesting than the one where I was born. And it's warmer, too :)

If you could go anywhere, where would you go?
Tahiti comes first, then Marseille.

Your favorite form of transportation:
Car, so far. I've never tried planes or ships, so I might change my mind one day...

Your best friend?
I've never been good at answering this question. For now, I guess it would be Andreea, even though she might not think of me in the same way.

You and your best friend are:
Sisters, roommates...

What’s the weather like?
Undecided and oscillating between sunny and dull.

Favorite time of day:
Midday and Midnight.

If your life was a TV show what would it be called?
Livin' la vida Deme, of course! :)

What is life to you?
A very short experience, comparable to a cherry tree... or a play... or a train ride...

Your relationship:
Uncertain.

Your fear:
It's more than one - I have 4, actually, each of them described here.

What is the best advice you have to give?
It's inspired by Audrey Hepburn: Nothing is IMPOSSIBLE, the word itself says I'M POSSIBLE.

Thought for the day:
What do I want? Global warming. When do I want it? NOW!

My motto:
Don't worry, be happy!

Leapşa stagnează la blogul meu, pentru că am învăţat că unora nu le plac lepşele şi nu am chef să fiu înjurată astăzi :) Dacă vrea cineva să o completeze, este liber să o preia :)

Oh, the break-ups...

2010-03-03T01:23:00.001+02:00

People break up. Nu pretind că aş fi pus o nouă coadă la prună prin fraza asta; este un adevăr absolut. Logic, relaţiile n-au cum să dureze o veşnicie, altfel ne-am mărita cu primul idiot care se uită la noi şi am trăi mereu cu o curiozitate în suflet: oare altul m-ar fi făcut mai fericită? M-ar fi iubit mai bine? Deci ne cuplăm, ne despărţim, experimentăm, pentru ca la sfârşit să putem decide cât de cât în cunoştinţă de cauză.

Dar nu despre asta bat câmpii la ora asta, ci despre faptul că unele despărţiri sunt mai urâte, as far as I'm concerned. Şi astea ar fi (nu neapărat în ordinea importanţei):

1. Despărţirile online
What the heck, o relaţie nu începe pe internet (nu discut de smart-ass care îşi găsesc perechea la 10.000 km depărtare, prin hi5), prin urmare nici nu ar trebui să se termine în acest fel. Niciodată nu mi-a plăcut să port discuţii prin messenger - e totul atât de rece, de distant, de uşor de falsificat. Nu te poţi uita în ochii celuilalt ca să îţi dai seama din sufletul lui ce se întâmplă, nu poţi să îl convingi de adevărul argumentelor tale cu ajutorul propriilor ochi, nu te poţi revolta direct dacă nu are dreptate... Aşa că deşi e dureroasă liniştea care se lasă atunci când eşti faţă în faţă cu omul care-a fost până adineauri al tău şi nu a mai rămas nimic de spus, durerea ne ajută să creştem. Şi mi se pare o dovadă de responsabilitate şi maturitate să lămureşti lucrurile pe viu.

P.S. Până şi la telefon e mai bine, chit că nici aia nu-i o soluţie ideală...

2. Despărţirile deduse
Astea sunt chiar dovezi de laşitate. Atunci când omul de lângă tine dispare în ceaţă şi/sau îţi refuză brusc orice invitaţie, pentru motive de care altă dată nu s-ar fi pus problema, îţi dai seama că ceva nu e în regulă şi aştepţi o lămurire. Azi nu, mâine nu... când îl revezi după câteva zile, din pură întâmplare, nici nu se mai deranjează să se apropie de tine şi parcă se fereşte de ochii tăi. Care relaţie? Care explicaţii? Şi rămâi şi te uiţi ca proasta şi nu înţelegi unde a fost problema. Totul a fost perfect, până când n-a mai fost. Oare am visat? Nu, cei de lângă mine sunt mă privesc la fel de nedumeriţi când apar fără el şi mă întreabă ce s-a întâmplat.

Cel mai enervant este că nu am răspunsul la o întrebare atât de simplă. Adică băi omule, spune-mi şi mie ceva, că am fost proastă, că nu mă mai vrei, că ţi s-a pus pata pe alta... dar nu dispărea ca măgăruşul în ceaţă, ca să trebuiască să deduc eu ce vrei de la viaţă...vezi bine că nici tu nu prea ştii. Ai gură, vorbeşte! Sau dacă eşti chiar atât de jalnic, tastează. Dar exprimă-te cumva, să ştiu şi eu de când sunt single şi pot să încep să-mi caut pe altul...

3. Despărţirile întârziate
Vezi că nu mai ţine, că flacăra s-a stins demult, dar ca să nu pari tu ăla negru şi rău aştepţi să se întâmple ceva din partea mea. Gen, să mă enervez că eşti prea pasiv şi să îţi cer să pleci şi să mă laşi naibii în pace. Sau dacă eu sunt genul calm, să calci intenţionat pe bec ca să te dau afară. Dude, trebuie să ai the balls să spui şi tu ceva, nu aştepta ca decizia să vină doar din partea mea. Cum poţi să stai pur şi simplu şi să prelungeşti o chestie care e moartă demult, doar ca să poţi să-mi scoţi ochii apoi în faţa prietenilor că a fost vina mea că ne-am despărţit...doar eu am venit cu ideea, nu? Ţie-ţi era bine în pasivitatea ta bolnăvicioasă...

4. Despărţirile reluate
Viaţa bate filmul... dar când deja bate telenovela, ar trebui să-ţi pui un semn de întrebare. Mă gândesc la cazurile tipice de cupluri care se despart şi se împacă de atâtea ori, că ai pierdut demult şirul. Şi când îţi vezi prietena cea mai bună că e toată plânsă, că l-a părăsit şi nu-l mai vrea înapoi never ever, iar peste 2 zile se înmoaie în faţa unui trandafir roşu, te gândeşti că poate au fost beţi sau stresaţi şi acum totul a revenit la normal. Deşi nu-s adepta împăcării, e ok, nu condamn. Dar când vezi că faza asta nu rămâne singulară, ci se repetă cam o dată pe lună, te obişnuieşti cu ideea. Şi când vine iar la tine n-o mai bagi în seamă, pentru că ştii că oricum nu a învăţat nimic şi se vor împăca iar, în curând.

People, let's not overrate the power of make-up sex! Eu înţeleg că relaţiile au ups and downs şi că numai proştii nu se răzgândesc niciodată (luând-o aşa, recunosc că in matters of love aş fi o idioată - vezi punctul 7 de aici), dar ce ai tu acolo nu mai e relaţie, e carusel. Şi la un moment dat s-ar putea să ţi se facă rău...

Hmm, cred că ar mai fi câteva chestii de zis, dar tocmai am avut o coliziune frontală cu un car de lene mentală+somn şi dacă mai continui articolul s-ar putea să o iau pe ulei, dacă nu am făcut asta deja. Anyway, dacă-mi mai aduc aminte extra stuff, o să postez ca later edit. Have a nice relationship / freedom session! :))

Luna lui Marte

2010-03-01T12:53:00.005+02:00

Şi iar e martie, cu vreme schimbătoare, cu babe şi moşi, cu mărţişoare şi flori la suprapreţ... dar şi cu promisiunea primăverii, cu ghiocei ce-mi zâmbesc de pe pervaz, cu miros dulce de frezii şi cu o moleşeală plăcută şi generalizată. Cu bune şi rele, iată că am apucat să vedem o nouă serie de mărţişoare, cu hornari şi trifoiuri şi maicăl-jecsăni, legate cu acelaşi simbol al cuplului bărbat-femeie, iarnă-primăvară, lumină-foc: şnurul alb-roşu.

Vă doresc tuturor o primăvară frumoasă şi îmi închei articolul cu un zâmbet, care sper să aibă puterea de a străbate tot drumul până la voi :)

Deme, pensionara

2010-02-19T13:52:00.001+02:00

Dacă ieri vă descriam cum e viaţa de student căminist după un semestru petrecut în Timişoara, astăzi vă spun că mă apropii cu paşi repezi de ziua pensionării. Nu mă dau dusă pe caz de boală sau bătrâneţe, ci pur şi simplu... o săptămână de vacanţă petrecută acasă a avut darul să mă transforme din fată aia energică ce dansează toată noaptea într-o plantă de apartament (acuma mi se potriveşte numele), ce visează la drogul ei.

Timişoara. Cămin. Joi seara, ora 20. N-aveam niciun chef de ieşit în oraş, şi asta nu pentru că m-aş fi gândit la faptul că aveam ore de dimineaţă, ci pentru că mi-era deja somn. Cum naiba să mi se facă somn la ora 8 seara? Şi dacă ar fi prima dată...dar nu, chestia asta s-a întâmplat frecvent în ultimele aproape 2 săptămâni.

Am căutat posibile motive. Oboseala sesiunii s-a epuizat prin cura de 8-10-12 ore de somn pe noapte pe care am făcut-o acasă. În noaptea de dinainte dormisem destul, la fel şi în celalalte. Iubit care să mă extenueze nu am. Gravidă nu-s, să zici că de acolo se adună greutatea în pleoape şi lipsa de chef. Astenia de primăvară n-ar trebui să se manifeste, la câte vitamine am luat în sesiune.Then what? :))

Nu ştiu ce să mai cred, ştiu doar că mă simt bătrână. Plăcerea de a sta trează nopţile s-a dus pe apa sâmbetei de când m-a apucat lenea şi moleşeala - cred că şi mama e mai energică de cât mine acum! Mai lipseşte să mă şi culc odată cu găinile şi atunci va fi clar: am devenit o pensionară.

10 chestii pe care le înveţi în cămin

2010-02-18T16:24:00.002+02:00

După un semestru de viaţă studenţească veritabilă, adică petrecută în cămin, am reuşit să notez cele câteva chestii oarecum bizare pe care le-am observat în acest timp.

1. În primul rând, trebuie să notez că, dacă eşti cazat în C12, ai toate şansele să nu prinzi un chef pe palier sau în cameră vecinilor...tot anul! Care viaţă de student, care plângeri pe la colegi că n-am dormit 2 nopţi pentru că am numai petrecăreţi pe palier? Aici stau de obicei masteranzi, oameni care lucrează şi oameni cu medii mari, care învaţă, deci nu chefuiesc. Prin urmare, e al naibii de linişte în căminul ăsta!

2. O altă chestie de remarcat este faptul că unii oameni nu au învăţat nici până la vârsta asta că laptele, atunci când fierbe, se umflă şi dă în foc. Şi pute! Acelaşi efect asupra aerului de pe hol îl au şi mâncărurile uitate pe foc până se fac scrum sau oalele cu apă pusă la fiert, pe care nu le mai verifică nimeni şi se ard după ce tot lichidul se evaporă.

3. Mai ţineţi minte când eram mici, cum ne învăţau părinţii să nu ne aşezăm pe colacul de wc din locuri publice? Na, pe unii îi mai învăţau ca, în aceste cazuri, să se urce cu picioarele pe el, întrucât membrele scurte, de copil, nu i-ar fi putut suspenda suficient dacă rămâneau pe podea. Între timp am crescut, picioarele s-au lungit... aşa că nu mică mi-a fost mirarea când am văzut primele urme de papuc pe bucata respectivă de plastic. Some things never change...

4. Râul Galben, ăla de ne învăţau la geografie că e în China, a fost mutat în România. Nu o să ghiciţi unde, aşa că o să vă spun eu: la duş! Într-una din zile, în timp ce îmi savuram îmbăierea verticală, constat cu stupoare că el traversa gresia ce desparte cabina din stânga mea de cea din dreapta, unde este scurgerea generală. Cât de vacă (da, era o tipă!) poţi fi ca să faci chestia asta, în condiţiile în care toaleta e la 5 paşi distanţă?? Poţi să te speli de 5 ori pe zi cu gel de duş cu aromă fructată, pentru mine nu ai mai multă cultură decât una care face baie o dată la 3 zile, dar respectă faptul că ăla e un loc public, pe care îl foloseşte, în acelaşi timp, încă o persoană.

5. Încă o chestie fără sens mi se pare vorbitul la telefon de pe hol. Eu nu înţeleg care e şmecheria. Vrei să nu te audă nimeni, nici măcar colega de cameră, atunci când porţi o discuţie la telefon? Păi plimbarea de-a lungul coridorului nu mi se pare cea mai privată chestie pe care poţi să o faci. Sau poate de fapt vrei să ne arăţi că ai telefon? Puţin probabil, toată lumea are în zilele noastre. Then what's the point? Plus că mai şi deranjezi pe ceilalţi, ţipând la vreun nenorocit de interlocutor la ora 7 dimineaţa, că tu n-ai somn...

6. De proprietatea privată pot să spun mai multe. În primul rând, este interesant de observat că, deşi plăteşti chirie pe cameră, deci teoretic e a ta pentru o lună sau cât plăteşti, ţi se impune un program de vizite. Cum de nu aplică regulile generale pentru chiriaşi? Nu că m-ar afecta pe mine în mod deosebit, dar ca idee.

7. În plus, mi se pare ciudat că, în cazul în care ai semnalat o defecţiune în caietul de la poartă, fie ea minoră şi deloc urgentă, omul care se ocupă de ea vine dimineaţa, bate la uşă firav de vreo 2 ori, iar dacă nu sari repede din pat, bagă cheia şi descuie. Ce s-ar întâmpla dacă eu n-aş fi acasă şi apoi aş constata că-mi lipseşte ceva? Nu m-ar băga nimeni în seamă, că omul e de încredere. Dar eu cum pot avea încredere într-un om pe care nu l-am văzut la faţă?

8. Cel mai sigur este să încui uşa când n-ai chef de musafiri nepoftiţi. În cămin se împart chestii, de la taloane la solar, invitaţii în Vanilla, la cercei de vânzare. Enervantă este bătrânica ce-şi vinde cerceii hand made din cameră în cameră, care bate la uşă şi are obiceiul să cam intre dacă nu i se răspunde. Dacă eu eram în clipa aia la baie? A se citi mai sus cum stau cu încrederea în oameni necunoscuţi...

9. Dacă eşti mai studios de felul tău, ai de lucru în timpul anului şi colega de cameră are chef să asculte muzică şi să se uite la tv, poţi oricând să mergi în sala de lectură. Pregăteşte-te, însă, să înfrunţi privirea urâtă a portarului, când îl obligi să renunţe la telenovela preferată şi să revină în coşmelia lui (unde ar trebui să stea, de altfel, tot programul).

10. Last but not least, sala de lectură se umple în sesiune. Liniştea în încăpere este dezirabilă, dar nu prea uşor realizabilă, dat fiind că în prima parte a zilei o auzi pe administratoare cum ţipă la telefon sau la studenţii care nu ştiu că pot intra în biroul ei doar în anumite intervale orare, iar după-masa apar portarii, care vorbesc fără nicio jenă, la volum maxim, la telefon... asta că nu ascultă radio. Cum naiba să te mai concentrezi? Tot mai bine e în cameră...

Or mai fi şi altele, dar nu-mi vin încă în minte. Căminiştilor de acum sau de odinioară, pe la voi cum este (sau cum era)?

Antonescu - erou naţional?

2010-02-16T17:39:00.000+02:00

La rugămintea unui prieten, am ales să vă vorbesc despre o petiţie pe care el a iniţiat-o recent, petiţie care urmăreşte recunoaşterea mareşalului Ion Antonescu drept erou naţional. Personal, nu intenţionez să semnez petiţia respectivă, aşa că nu pot afişa în sidebar o cauză în care nu cred...pot, în schimb, să scriu despre ea :)

Nu ştiu eu prea multe despre Antonescu, o fi fost el un om extraordinar care îşi iubea ţara dar, din ceea ce am discutat la istorie, pe tema asta, nu mi-a lăsat deloc impresia asta. En fin, fiecare om are dreptul la o părere. În cazul în care sunteţi de acord cu iniţiatorul petiţiei, o puteţi găsi şi semna cu un click aici şi poate că ea va fi acceptată. Sau poate nu.

Voi ce credeţi, are şanse? Sunteţi pro sau contra?

Mutră nouă

2010-02-15T22:33:00.005+02:00

Azi, frunzărind bloguri care mai de care, mi s-a pus pata să-mi schimb template-ul. Am mai avut eu şi până acum idei "revoluţionare" de acest gen, dar nu reuşeam să mă decid asupra unei singure teme. Una era prea dark, alta era albastră dar prea simplă, alta prea încărcată...you get it.

Mi-am găsit o nouă jucărie. Am renunţat la mutra veche şi deja enervantă, sperând totodată ca, o dată cu "blana", să schimb şi năravul şi să revin mai cu drag pe aici. Azi a funcţionat, căci de când am venit de la tren tot pigulesc pe ici şi colo, instalând ce aveam şi înainte sau reparând ce am stricat în cele 200 şi ceva de articole cu fonturi "custom". O să-mi pierd ceva vreme până fac totul să arate bine...

Ce e nou la tema asta? Lăsând la o parte faptul că mi se pare drăguţă ca design şi culoare, am adăugat buton de abonare şi link de twitter, că deja astea sunt indispensabile până şi celui mai mic dintre bloggeri. Pe viitor, s-ar putea să mai apară nişte chestii, dar încă nu am o idee prea clară despre cum vreau să arate, aşa că vă rămâne să le observaţi pe parcurs.

Opinii? Sugestii? Reclamaţii?

Blogmeet de Alba, ediţia a III-a

2010-02-13T15:04:00.013+02:00

E drept că nu suntem noi zeci şi zeci de bloggeri în oraşul Marii Uniri, ca să zici că iese cine ştie ce eveniment când se aliniază planetele şi ieşim la o bere/ciocolată caldă/suc... dar creştem!

M-a bucurat să văd feţe noi aseară în cafeneaua La Pas - aseară am atins numărul-record de 16 persoane :)) Şi în sfârşit, fetele nu au mai fost în minoritate atât de evidentă. Cine a participat?

- Eternul, unicul şi inegalabilul (bat prea mult câmpii câteodată) Andrei, cunoscut publicului ca makavelis - un om care a rămas până la sfârşit, când s-a spart de tot gaşca, şi a cărui poză publicată pe twitpic va aduce respectivului fotograf un trafic uriaş timp de cel puţin o săptămână :))

- Colegul şi prietenul său, Liviu cel cu bungust şi bun-simţ, care nu a fost foarte "in the mood", dar apreciem că a încercat să iniţieze discuţii blog-related şi să anime conversaţia... asta până când oboseala de la muncă a învins şi ne-am trezit fără el :(

- Înaltul şi veselul George, pe numele de scenă Jorjh (sau cucuruz), care nu era aşa de vesel când a venit, dar am putea spune că şirul de sticle de bere, cărora nici el nu le mai ştia numărul, l-a ajutat să devină extrem de vorbăreţ şi de... insistent :)) Din ce am citit pe twitter, ziua de astăzi nu este atât de fericită...

- Fotograful Alex Potor(căruia îi mulţumesc că m-a dus cu maşina şi m-a "luminat" cu privire la locaţie), care nu s-a implicat major în discuţiile de grup, fiind oarecum izolat din cauza poziţionării la masă. I-au ţinut totuşi de urât Popescul, Cristi Motora şi Dan Beca.

- Gazda Ciprian Cucu, patronul de zi şi noapte al localului, care, în calitate de om de-al casei, şi-a petrecut seara fie la poveşti cu noi, fie asigurându-se că totul se desfăşoară cum trebuie.

- Studentul său (ce, nu ştiaţi că Cipri este prof?), Adrian Popescu, care spunea despre blogul său că a prins pânze de păianjen şi că este defunct, inspirat fiind de epitetul de "muribund" pe care îl ataşasem blogului meu cu câteva minute înainte.

- "Tot Adi", sau guardian angel, care s-a tuns între timp şi care a rămas destul de tăcut, probabil intimidat de avalanşa de conversaţii care se purtau în cruciş peste mese :)

- Domnişoara Alle, la fel de simpatică şi ceva mai vorbăreaţă decât la primul blogmeet, când se plângea că are voce prea subţire :) Ne bucurăm că şi-a dat drumul la glăscior, că nu vorbeşte prostii :)

- Coautoarele blogului de proză scurtă, scrisă în cuvinte îngheţate, Ella şi Paula (care mărturisea că scrie doar când are inspiraţie, Ella fiind "titulara"). Mi-a plăcut că Ella a fost foarte "dezgheţată", aşa că am povestit destul de mult cu ea, am şi cântat :D (face canto... respect)... păcat că a plecat cu Alle în jur de ora 21...

- Persoana care debordează de imaginaţie, dacă ne luăm după blogul ei: Bianca. Nu am interacţionat noi prea mult, dar îmi place că-şi scrie articolele într-o engleză foarte bună, cu un vocabular variat. Thumbs up!

- Raluca, zisă Tifa, este încă o fată de treabă pe care am avut plăcerea să o cunosc aseară. Ea ne-a dovedit că lumea e mică, dar totuşi mare, aşa încât nu-l cunoştea pe JorjH, deşi toată ziua face vizite la parter :))

- "Concurenţa fotografică" a lui Alex, Ela Rus, mi s-a părut o persoană foarte zâmbăreaţă. E drept că venise la invitaţia unui bun prieten, Maka, prin urmare nu a trebuit să înfrunte primele câteva minute în care nu cunoşti pe nimeni, dar mi-a plăcut că a rămas până aproape de final şi a povestit cu toată lumea :)

- Blogger nou şi fan declarat al lui makavelis, Cristi Motora a fost "nehotărâtul serii", în sensul că a plecat la un moment dat, dar tot la noi s-a întors până la urmă :))

- Odată cu Cristi a venit şi Dan Beca, om ce nu a fost prea vorbăreţ (pe blogul său recunoaşte că a fost puţin emoţionat la început), dar ne bucurăm totuşi că a rămas alături de noi :)

Şi ca să nu mai lungim articolul ăsta deja kilometric, închei prin a vă spune că ~~felicitările, masa şi dansul~~ articole pe această temă mai găsiţi şi la Cipri, Popescu; Bianca, Tifa, Maka, Beca, Ela, Motora, Liviu... dacă mai sunteţi, strigaţi tare :)

Despre jumătăţi

2010-02-11T11:52:00.005+02:00

Ziua Sfântului ~~comercial~~ Valentin se apropie cu paşi repezi, fapt ce a făcut ca toate magazinele să se umple de chestii roşii şi roz (şi kitsch) în formă de sau decorate cu inimioare, dar şi de oameni disperaţi să cumpere ceva pentru "jumătatea" lor. Anul trecut mă legam de partea comercială a zilei de 14 februarie, acum o să mă leg de termenul de jumătate.

Toţi avem nevoie de jumătăţi în viaţa noastră, let's face it. Uite câteva dintre ele:

*Avem nevoie de o jumătate de nucă pentru a prinde un şoricel în manieră clasică.
*Avem nevoie de o jumătate de zâmbet ca să înseninăm ziua cuiva.
*Avem nevoie de o jumătate de secundă pentru a rosti "te iubesc".
*Avem nevoie de o jumătate de secundă pentru a răspunde "şi eu".
*Avem nevoie de o jumătate de minut de gândire înainte de a da un răspuns final la o întrebare importantă.
*Avem nevoie de o jumătate de oră ca să ne calmăm după o ceartă.
*Avem nevoie de o jumătate de zi ca să ne decidem cu ce ne îmbrăcăm la petrecerea de diseară (mostly girls )
*Avem nevoie de o jumătate de săptămână de somn după ce revenim dintr-un concediu la mare.
*Avem nevoie de o jumătate de lună de boală ca să realizăm că banii nu sunt totul pe lumea asta (sau cealaltă).
Avem nevoie de o jumătate de viaţă ca să învăţăm să iertăm.
*Avem nevoie de o jumătate de milion de dolari ca să ne simţim fericiţi... până vine impozitul :)
*Avem nevoie de o jumătate colorată de foaie A4 ca să ne dăm seama că cineva şi-a adus aminte de ziua noastră de naştere.
*Avem nevoie de o jumătate de pahar de vin bun ca să înveselim puţin seara.
*Avem nevoie de o jumătate de creier ca să ne dăm seama că...

NU avem nevoie de o jumătate umană pentru a fi compleţi! I mean, e drept că multă lume spune că eu nu-s întreagă, dar totuşi, noţiunea asta de jumătate mă duce cu gândul la un fel de dependenţă. Hey, where's the freedom? Unde sunt oamenii care se descurcă pe picioarele lor? Ok, mai avem nevoie şi de susţinere morală din când în când, dar asta nu înseamnă că suntem "ne-gata" dacă respectivii susţinători lipsesc.

Mă feresc de jumătăţi (de măsură). Vreau oameni compleţi, oameni care pot trăi fără să fiu mereu în preajma lor ca să îi ţin de mânuţă când trebuie să facă un pas în întuneric. Oameni care să nu mă facă să depind de ei, pentru că dependenţa înseamnă vulnerabilitate, care duce la lipsă de încredere în forţele proprii, iar eu nu am nevoie de aşa ceva. Mai am nevoie din când în când de "stâlpi de susţinere", dar ei rămân doar atât: puncte de sprijin. Niciodată jumătăţi vitale.

L.E. Ce final sec!

A luat foc şcoala!

2010-01-28T15:53:00.006+02:00

La propriu!

Ca să vedeţi că viaţa asta îşi mai bate joc şi de noi, muritorii de rând.... după ce că 12 ani de zile m-am rugat cu diverse ocazii să ia foc clădirea aia atât de detestată ca să scap de vreo lucrare la care nu mă pregătisem, uite că azi s-a întâmplat "fericitul" eveniment, taman când mergeam eu cu inima împăcată la un examen la care mă aşteptam la o notă mare.

Pregătită moral, mă îndrept spre UVT cu pas încet, când ce să vezi? Pompieri şi lume pe-afară, atât colegi, cât şi secretare, iar la uşă nişte neni în negru şi jurnalişti cu microfoane şi camere de filmat. Şi s-a mai apucat şi să ningă, pe lângă că sunt minus 3 grade... Brilliant! Anyway, se pare că focul a pornit de la un laborator, probabil de la prea mult creier ars :))

Până la urmă, se pare că-mi voi da examenul luni, că şi-aşa nu mai aveam decât 2 examene urâte planificate săptămâna viitoare... Ce mai contează unul în plus?

LE: Se pare că pentru prima dată în viaţă, scriu şi eu despre ceva şi sunt prima care abordează subiectul. I-am luat şi pe cei de la NewsTimişoara :)) Ce-i drept, eu nu am stat să mă pozez, să filmez şi să mă afum pe-acolo... You're gonna have to trust me până apar primele ştiri :D

Copii, copii...

2010-01-20T20:21:00.005+02:00

M-am trezit astăzi, în timp ce studiam (cică) pentru următorul examen, că iar îmi umblă gândurile aiurea. Astăzi, m-au purtat spre o întrebare: Cum definim un comportament imatur?

Ok, lipsa de maturitate este adesea invocată în copilărie, când omul se bucură de toate cu voioşia specifică vârstei, şi se bucură atât de tare încât parcă n-ar vrea să devină vreodată un om serios şi la casa lui. Totuşi, schimbările din viaţa noastră şi experienţele pe care le acumulăm ne transformă, cum se pricep şi ele, în oameni mai cu cap - sau aşa ar trebui. Se ştie că la femei, creierul se dezvoltă mai repede şi de aceea avem nevoie de bărbaţi mai înaintaţi în vârstă alături de noi, altfel nu ne-am putea înţelege. La fel de bine se ştie şi că bărbaţii rămân mereu copii în felul lor, fie prin manifestări (cum este un fost coleg, acum anul I de facultate şi el, se comportă ca în primul an de grădi, fie prin faptul că se aşteaptă mereu să le "caute în coarne" cineva şi să-i drăgălească toată ziua.

Dar totuşi, ce altceva mai implică un comportament imatur? Pentru că eu nu mă comport aşa şi cu toate astea, recent "mi-am luat" eticheta de imatură de la un copil cu C mare, fapt care mă derutează teribil, pentru că multă vreme mi s-a spus că sunt prea serioasă, prea crescută la minte şi că în viaţă mai trebuie să te şi distrezi. Well, m-am schimbat, all good... şi se pare că m-am dematurizat! :))

În final, cred că toată chestia asta cu "eşti un copil" şi "eşti prea serios" e foaaarte relativă. Şi atunci când ne dăm seama că am greşit cu ceva, repede o băgăm pe asta şi noi ne-am scos, că suntem ăia cu capul mare. Dar ştiţi ce? Gata, m-am prins de fază. Deci la mine să nu mai veniţi cu de-astea, că nu scăpaţi! :)